Pentru Salonul benzii desenate din Craiova, am fost invitat să-mi dau cu părerea în privința nevoii de bandă desenat. Întrebare de altfel ciudată, dar care a născut un dialog productiv în paginile Infobuletinului Ah, Bd!. Mai jos puteți găsi contribuția mea.

Banda desenată se află într-o criză existențială. Un simptom ar fi lipsa de consens în definiții: cu toții știm ce e un roman grafic, un webcomic, manga, bd, comics, banda desenată în sine; dar când ne așezăm la masă și vrem să vorbim despre o lucrare anume nu ne putem pune de acord și ne pierdem din start în clasificări. E un turn Babel și ne-am trezit brusc alături de oameni care nu ne cuvântă limba. Însă criza nu e criză dacă nu zdruncină ceva până în profunzimi, iar incertitudinea asta taxonomică răsună doar ca ecoul înnecat al unor zbuciumuri lăuntrice. Cu toții vrem bandă desenată, iar dorința noastră arde, dezvăluind întâietatea nevoii.

Cu toții vrem: editori și vânzători care nu citesc; autori cu doar câteva titluri în bibliotecă, nostalgici care își astâmpără o sete din tinerețe acum că au mijloace strângând număr peste număr din reviste roase de molii fără a le deschide; cititori care în mod cert ar cumpăra dacă ar avea bani; intermediari care desconsideră entuziasmul tinerilor ce-i înconjoară neavând răbdare să le tempereze gusturile atrofiate de consumerism; librari pentru care latura artistică a unui număr e irelevantă pe lângă cotarea sa la bursa colecționarilor; amatori care deși n-au cumpărat în viața lor ceva de la Marvel îi boicotează după ce au citit în diagonală un articol preluat prost ce anunță perenele schimbări ale personajelor supereroice și; în final, fani cu oarece cunoaștere care se consideră excepționali în mediocra lor cultură.

Pentru noi toți banda desenată este un imperativ cultural, iar lipsa ei din librării, din biblioteci, din școli, din magazine este o demonstrație a inculturii poporului român, a eșecului instituțiilor și chiar a indivizilor care ne înconjoară. Noi personal am făcut tot ce se putea.

Dar de ce? Ce este atât de important la banda desenată de se preface în piatra de temelie a oricărei societăți capabile? Cu ce diferă de literatură, film, artă plastică, sculptură, muzică simfonică, jazz, jocuri video, jocuri de societate, numismatică, filaterie, gastronomie, ciclism, rugby sau chess boxing?

Nu e mai important ca un om să fie în stare să-și schimbe un întrerupător sau o priză, să-și astupe o gaură din perete, o țeavă, să poată tasta cu mai mult de două degete și să scrie o formulă în Excel, să cunoască activitatea miniștrilor care-l guvernează și să aibă o idee despre organizațiile politice din statele care-l înconjoară, să nu creadă orice bălărie pseudoștiințifică îi trece pe lângă ureche și să fie capabil să identifice sofisme în discurs? Eu cred că da.

Și nici nu găsesc vreun motiv pentru care banda desenată ar trebui să fie mai puternic încurajată sau respectată decât construitul de corăbii în miniatură în înteriorul sticlelor cu gâtul strâmt. Sau de ce ar trebui ea predată în universități și nu arta de a face mileuri comuniste de pus peste televizoare. Așa încât obsesia micuței comunități îmi rămâne inexplicabilă.

Nu pentru că micuța comunitate adoră banda desenată. Că nu prea o face. Nici că micuța comunitate ar fi într-adevăr o comunitate. Că nu prea este. Mai degrabă, e o adunătură de persoane infatuate de ideea de bandă desenată și de reacția strict personală la aceasta.

Pentru fiecare dintre noi banda desenată înseamnă și reprezintă altceva. E locul de unde vin personajele alea la ale căror desene animate ne uitam când eram mici; e ceea ce ne anima și colora tinerețile dintr-un sordid comunism, oferind o evadare temporară din totalitarism; e o zonă unde mulțumită mediocrității sale ieșim stratosferic în evidență și ne afirmăm; e doar o expresie a unei forme de cultură unde interesele noastre desconsiderate de societatea post-decembristă sunt totuși validate; e un mediu care se dedă ușor othergroundului și alternativei culturale; pentru că nu putem face ce dorim de fapt, anume film și animație, ne mulțumim cu ea, ca un șablon pentru operele finale; e o formă de artă care necesită o materialitate aparte ce se pierde încetul cu încetul în era asta perpetuu digitalizată; e o legătură cu occidentul și belșugul său meritocratic; e o formă de lectură care din diferite motive ne satisface mai mult decât altele; un fel de a ține vie flama tâmpeniei de protocronism; e un subiect unde ne putem aplica cunoștințele din științe sociale sau plastice pentru a ne avansa cariera academică; e suficient de trendy încât să atragă un număr mulțumitor de priviri, dar nu-i chiar mainstream așa că ne gâdilă orgoliul.

Iar asta este normal. Banda desenată este o artă și ca toate artele poate să fie unul dintre multe hobbyuri, o pasiune, o carieră, doar un slujbă, un mijloc de sprijin emoțional, un liant pentru prietenii, un fel de a epata și multe, multe alte lucruri. Cred că trebuie să recunoaștem asta; să înțelegem ce reprezintă, dar și ce nu reprezintă, banda desenată pentru fiecare din cei ce ne înconjoară. Mai mult de atât, să recunoaștem ce înseamnă banda desenată pentru noi personal, de ce simțim nevoia să o răspândim.

Ajunși în punctul acesta înțelegem de ce definițiile se dezagregă în discursul public, de ce avem o cacofonie de opinii și de acestea se izbesc unele de altele cu atât de multă violență. Spunem bandă desenată, dar fiecare în parte ne referim la altceva; iar dacă suntem conștienți că ceilalți au viziuni diferite, atunci acea diferență este de fapt o deviație de la versiunea noastră. Sunt sute de hărți simple și elegante care vor să înlocuiască un teritoriu mult prea străbătut de cărări.

Consider că această criză se poate rezolva numai prin clădirea unui consens. Suntem prea puțini să putem exista în multiple comunități, fiecare cu propriul consens și propria viziune, legate doar prin anumite canale, așa cum se întâmplă în afară. Noi vom putea fi doar o comunitate fracturată, adică o mână de indivizi aflați în același loc, lipsiți de mecanismele de apărare, propagare și creștere oferite de o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.

Pentru acest scop, întâi de toate, trebuie să stabilim la ce e bună banda desenată? Nu răspunsuri de trimis presei, care să sune nobil și principial, dar care-n sinea noastră știm că-s vrăjeli. Un pur și simplu ”nu știu” sau ”la nimic” e mai util decât așa ceva. Și pe care să le ascultăm, să auzim și să încercăm să înțelegem ceea ce vine de la ceilalți. De abia după ce găsim răspunsul ăsta sau măcar știm ce răspuns oferă cei care ne înconjoară, putem să continuăm cu restul.