Rogue Trooper e un strip clasic din 2000AD, o longevivă antologie britanică de benzi SF de acțiune, în care un albastru soldat ameliorat genetic duce de unul singur un război în spatele liniilor inamice încercând să-și răzbune camarazii trădați, a căror conștiință persistă acum în echipamentul său.

Problema e că Rogue reușește pe undeva prin ‘85 să-și îndeplinească misiunea. Numeroase tentative de a pune pe picioare un serial cu personajul, sau altele similare, eșuează pe termen lung. Cu The 86ers Gordon Rennie descoperă că, de fapt, soldatul albastru e cel mai puțin interesant lucru legat de serie și că fixarea pe invincibilul infanterist lipsit de personalitate este posibil dăunătoare. Așa că să o luăm de la capăt.

Pornind de la reprezentarea războiului în serie, prin care reverberează nume și situații care amintesc de Războiul Civil American, Primul și Al Doilea Război Mondial sau Războiul din Vietnam, în Jaegir Gordon Rennie transformă un simplu conflict SF care apelează la clișee pentru a-și scurta drumul, într-un adevărat război etern, în care istoria modernă a conflictelor armate se acumulează tematic. Precum și nordicii se transformă din naziți spațiali într-o icoană a totalitarismului militar. Înfiorător nu din cauza atrocităților comise, ci fiindcă este un sistem care canalizează ambițiile, patimile, temerile și suferințele personale către crimă sistemică.

Războiul în sine nici nu mai apare în prim-plan, acțiunea petrecându-se în sânul societății nordice, urmărind-o pe Atalia Jaegir, un căpitan-inspector în cadrul Oficiului Public al Adevărului unde urmărește și capturează trădători, criminali de război și, uneori, monștri genetici. Atalia nu-i un soldat invincibil care curmă pe oricine îi stă în cale, ăsta-i Klaur, sergentul ei, ci ascunde suficientă vulnerabilitate fizică și psihologică sub pregătirea militară încât să lase loc de eșec, deci de tensiune, în diferitele cazuri pe care le investighează.

Deși sunt benzi de gen, din cauza formatului, aparițiile din 2000AD evită multe dintre excesele și indulgențele care fac benzile americane mai greu de suportat. Fără a avea o expozițiune îngrămădită, un ritm chinuit sau chiar o deosebită inventivitate formală, banda reușește mai multe situații antrenante, mai multe pagini care se cer date imediat, mai multă poveste în sine decât alte benzi cu premise asemănătoare – volumul conține patru povești. E vorba doar de înscrierea cu profesionalism într-un program editorial și într-o sinteză a scopurilor din partea creatorilor. Simon Coleby lucrează într-un stil realist și sumbru care surprinde deformările și cicatricile personajelor, evocând apăsarea totalitară atunci când textului este ocupat cu altceva.

Poate să amintească de un Judge Dredd fără satiră, nu însă lipsit de umor, și mult mai desaturat, mai puțin pestriț în culori și subiect, iar în mod cert asta face din Jaegir o bandă mai slabă decât poate deseori Dredd să fie. Nu în ultimul rând fiindcă rămâne prinsă într-o paradigmă a războiului și a civilizației secolului XX, depășită de războiul asimetric, Internet și corporatism. Dar vine și cu un patos, cu o finețe a caracterizărilor, cu o curiozitate analitică pentru tematicile criticate care lipsesc dintr-o bandă ca Dredd și fac din Jaegir ceva care într-un final evadează din asemenea comparații.


 

Banda poate fi comandată de aici.