Nu știu voi cum sunteți, dar pentru mine o recomandare de film nu poate veni mai puternic decât din partea lui Costi Rogozanu. Mai exact, atunci când Rogoznu e supărat pe un film că nu-i suficient de angajat în lupta de clasă. Așa că am fost să văd Marțianul. Și mi-a plăcut. Dar nu cred că că am de spun despre el ceva deosebit sau ceva ce nu s-a spus deja în multe locuri sau ceva ce nu e evident din trailer.

Însă cred că mi-am dat seama de ce Ridley Scott, în ciuda faptului că nu e doar un regizor înzestrat cu capacități tehnice, cu un simț estetic deosebit, dar și cu viziune, a făcut atât de multe filme proaste. Motivul stând tocmai în vizunea sa, care din nou și din se reduce la a picta o masculinitate malignă și sufocantă. Indiferent de sexul personajului urmărit, filmele îi devin studii ale bărbăției tradiționale plasată în situații de criză. Monomania îi alterează filmele, făcându-le atipice în structură și intenții.

Cred că asta explică de atunci când nu are alături o voce ca cea a lui Dan O’Bannon, Callie Khouri sau Drew Goddard să-l ghiddeze către altceva decât o furie oarbă sau când lipsa interiorității personajelor nu este valorificată prin subiectul filmului, Ridley Scott eșuează. Sau e perceput ca un eșec. Stăpânește prea bine estetica și modul de funcționare ale filmului comercial, asta și pentru că din ‘77 alături de Lucas și Spielberg a pus umărul la clădirea sa, pentru a fi o voce auctorială distinctă și e prea puțin interesat să critice masculinitatea pentru a fi alternativ. Dar nici nu oferă ceea ce filmul comercial ar trebui să ofere. Încalcă un contract nescris între autor și spectator. Cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt filme de gen, găsindu-se puse de Hollywood în matrițe inflexibile prin care se dictează mesaje morale transparente și anoste, iar de la care publicul așteaptă validare și confort. Ridley Scott nu e interesat de așa ceva. El dorește doar să împingă până la limită bărbatul existent doar ca protector, ca luptător, ca zid de carne în fața vrășmașului; bărbatul care nu are viață în afară acestui rol, care nu are gânduri ce nu privesc supraviețuirea imediată a sa și a celor de care se îngrijește.

În cazul de față reușita filmului vine din felul cum Goddard adaptează romanul lui Weir pentru a schimba raportul între dimensiunile masculinității din viziunea exprimată de Scott. Suferința în față soartei, în față necunoscutului, în fața dușmanului, e doar începutul. Tot ce e se poate petrece mai rău are loc în primele minute și personajul triumfă. Deseori un punct de cotitură dintr-o situație rea într-un imposibilă e realizarea fragilității trupului, ușurința cu care e străpuns și pătruns pentru a permite umorilor vitale să se scurgă din el incontrolabil; aici e chiar primul obstacol peste care se trece.

Optica rămâne aceeași, numai că de obicei bărbatul lui Scott e epuizat de rolul său ori a pierdut lucrurile pentru care s-a sacrificat în primul rând. The Martian vine cu aceeași masculinitate, însă încă funcțională. Aici bărbatul nu mai e un războinic care uneori trebuie să improvizeze, ci un inginer (mă rog, botanist) care rezolvă eficient probleme.