Întrebări pe Tumblr engineeredd.tumblr.com/ask

Întrebări pe Ask.FM ask.fm/AlinRautoiu

Intro și Outro: Little Idea de la Bensound
www.bensound.com/royalty-free-mus…rack/little-idea

The Beano a început prin 1938, nu 39 cum zic acolo.

Susțiunătorii de pe Patreon au acces la versiunea în scris a emisiunii și nu trebuie să-mi suporte accentul moldovenesc.

Elena mă roagă să vorbesc despre poziționarea autorilor noștri ca povestitori în context internațional. Ea intuiește că nu stăm așa bine din moment ce n-a citit bandă românească care, citez, să o atingă la ”fuflet”.

 

Acum, asta nu înseamnă că nu există persoane care să fi fost atinse de Xenia Pamfil, George Drăgan, Maria Surducan sau Marian Coman. Probabil că sunt. De asemenea, probabil că Elena a citit mult mai multe benzi străine, decât benzi românești și probabil că din banda străină a avut de unde alege autorii care practică genurile și abordările care au potențial să o atingă, în timp ce la noi plaja e mai întinsă și nu foarte adâncă. E un aspect de ținut minte.

 

Bănuiesc că în contextul interviului dat pentru Erou pe Bandă, preluat și de http://Wall-Street.ro Elena bate pe undeva în zona educației și a lipsei din programă a materiilor care ar putea ghida autorii în asemenea cariere. Acum nu știu, mi-aș imagina că la UNATC sau Litere trebuie să se învețe ceva care-i transferabil. Dar oricum, ce se predă în școli contează mai puțin, ținând cont că un număr relativ mic de autori, atât scenariști, cât și artiști, au studii relevante în domeniu. Sau vreun fel de studii superioare, dacă tot veni vorba.

 

Sigur, putem vorbi despre anumite atitudini personale care inhibă creșterea și îmbunătățirea, despre o anumită lipsă de cultură bedefile în rândul consumatorilor, în ciuda unor insule de erudiție, poate chiar despre lipsa unui aparat critic satisfăcător. Dar cred că e ceva mai mare la mijloc, ceva sistemic. Eu cred că diferența mare dintre ce se întâmplă la noi și ce e prin Occident e strâns legată de aspectul financiar în general și de momentul în care se găsește industria noastră în particular.

 

Creativitatea nu se învață. Nu e de ajuns să faci un curs sau un workshop să te trezești maestru povestitor. Dacă ar fi cazul acum literatura americană, care se dezvoltă acum într-o cultură a workshopurilor de creative writing, ar trebui să fie la apogeu, dar nu-i deloc cazul. În profesiile astea se învață on the job, în diferite roluri, cu diferite grade de control și responsabilități. Nu e vorba de un set clar de cunoștințe care trebuie acumulate pentru a avansa pe o scară obiectivă, clară, ușor cuantificabilă a calității poveștii.

 

Cel mai important ca autor e să lucrezi și să eșuezi. Să comiți greșeli, până încetezi să le mai faci, iar între timp să găsești teme despre care poți comunica și tehnicile prin care te simți confortabil să o faci. Contează foarte mult și să spui o anumită poveste într-un anumit context, într-o anumită fereastră de timp, atunci când lumea are nevoie de ea. Asta înseamnă că trebuie să există spații safe unde să poți publica. Safe pentru toată lumea. Și pentru autor și pentru finanțator și pentru cititor.

 

Dacă ar fi să concepem un asemenea spațiu eu l-aș propune ca o revistă colectivă. Ar trebui să aibă suficient de multe povești încât cititorul să nu fie dezamăgit dacă printre ele una sau două nu îi sunt pe plac, dar nici atât de multe încât citirea tuturor până la apariția următorului număr să fie obositoare. Numărul de povești și lungimea lor trebuie gândit și în funcție de raportul cantitate preț. Această revistă ar trebui să aibă o tematică care să o ajute la marketing, să-și găsească o nișă pe piață, dar nu trebuie să o țină atât de strict încât benzile din ea să devină repetitive ca subiect. Cel mai sigur ar fi să-și gândească mai degrabă un demografic către care să se adreseze, decât un anume gen pe care să-l urmărească. Iar această revistă ar trebui să aibă niște editori care știu să citească bandă desenată care să se asigure că se repesctă termene, care să sugereze abordări mai bune autorilor, să se asigure că aceștia nu ies din limitările impuse.

 

Așadar există un număr suficient de mare de măsuri de siguranță atât pentru cititor, cât și pentru finanțator, însă de ce o asemenea publicație ar fi un bun incubator pentru autori? Păi tocmai chiar aceste restricții impuse. Poate opintesc potențialul artistic al benzilor respective, dar forțează autorul să lucreze într-un fel foarte conștient, având în vedere obiectivele sale (măcar cele impuse de editor, dacă nu și cele personale) și mijloacele de care dispune pentru a le îndeplini. E lucrul ca un exercițiu constant. Sigur, asta până când devine rutină, dar asta-i altă poveste. Alte avantaje ar fi că autorii au posibilitatea să învețe direct de la unii mai experimentați, că anumite stângăcii îi pot fi prinse din timp și reparate înainte să fie văzute de public și că astfel se creează un loc de muncă cât de cât stabil. În câteva iterații, ceea ce poate însemna apariții, ani sau generații. o astfel de revistă nu doar că produce un număr de talente concentrate în jurul unor abordări, că între aceste talente se stabilește o ierarhie, dar și se ajunge la o constantă ameliorare a metodelor, până se ajung la benzi care au șanse foarte mari să-și atingă publicul.

 

Întâmplător, acesta este un format foarte popular. În Marea Britanie pornind de la The Beano până acum la 2000AD a fost principalul mod în care a apărut banda desenată. La fel și în Japonia. În Franța și Belgia până prin anii 80, când din ce în ce mai mult benzi au început să se publice direct în albume, benzile erau întâi serializate în magazine periodice ca Le Journal de Tintin, Le Journal de Spirou, Pilote, A Suivre. În Statele Unite aproape orice nouă editură publica antologii până să se stabilizeze într-un alt format. Așa erau Detective Comics și Action Comics din care au luat naștere Superman și Batman la sfârșitul anilor treizeci. Așa erau Strange Tales, Journey into Mystery și Tales of Suspense unde au apărut Doctor Strange, Thor și respectiv Iron Man în anii 60. Așa au pornit și numeroase publicații independente de la Star*Reach până la Drawn and Quarterly magazine sau ZeroZero.

 

Piețele americane, respectiv franco-belgiene, au ajuns la alte modele, dar numai după ce au devenit suficient de mari încât să dezvolte anumite particularități pentru care modelul antologic nu mai era cel mai eficient. Dar între timp timp și-au produs și anumite conveții, anumite așteptări după care autorii să se ghideze. Și-au produs, într-adevăr, și un anumit sistem de educație, însă este complementar industriei locale.

 

Totuși, ca modul ăsta foarte răspândit și foarte eficient de publicare să poate funcționa are nevoie de anumite condiții. În primul rând are nevoie de un public dispus să scape de niște bani, periodic. Are nevoie de o infrastructură prin care să se poată livra benzile la timp și cu consecvență. Mai mult, e nevoie de suficientă putere financiară încât să se poată suporta un anumit overhead. Ca autorii să poată lucra astfel încât să se concentreze pe îmbunătățirea abilităților trebuie să fie plătiți. Altfel lucrează cum au chef, când au chef, fără motivația de a se îmbunătăți, dacă nu-s ei foarte ambițioși și iubind foarte mult banda desenată. Trebuie să fie plătiți chiar dacă din varii motive nu li se publică imediat lucrările. Și în final, trebuie să existe o anumite competiție, tot pentru această motivație.

 

La noi, cea mai apropiată publicație de genul acesta este Glorioasa Fanzină și nu e de mirare că cei mai interesanți autori au ieșit de acolo. Doar că e făcută în principiu numai ca exercițiu, motiv pentru care apare cam rar făcând ca exercițiul să nu fie pe cât de eficient poate fi. Abordarea din HAC, mai nou și din Abația, cu serialul principal acompaniat de unul secundar e una decentă și ar putea funcționa dacă se merge intenționat pe creșterea de noi autori. Ah, BD! în special numerele Monștri se apropie iarăși, dar revin la rata lentă și incoerentă de apariție. Revista Comics e mai mult sau mai puțin un showcase pentru diferiți artiști, publicând benzi deja existente, fără mari interferențe editoriale așa că valoarea didactică e minimală.

 

La noi problema e una de bootstrapping. Pentru a avea povestitori capabili trebuie să avem o industrie destul de sănătoasă și funcțională încât să-i creeze. Pentru a avea o industrie atât de vie trebuie să avem și niște povestitori capabili. Că tot nu am trecut de stadiul în care cumpăram benzi doar să susținem industria și lăudăm benzi fiindcă nu-s eșecuri deplorabile.

 

O astfel de ridicare de șireturi ar putea fi benzile multifinanțate, însă acestea sunt făcute după modelul american de single issue sau romane grafice. Dar și acestea se ocupă doar de partea pecuniară și nu creează un public  Poate e clișeu, poate e naiv, să-l invoci pe Maiorescu, însă modelele acestea pot fi văzute nu doar ca niște arderi de etape, dar chiar arderea unor etape pentru a ajunge la niște situații foarte specifice. În momentul de față lucrurile trebuie să evolueze foarte bine, altfel, când bunăvoința asta de care aminteam mai devreme va seca, s-ar putea să ne găsim într-o situație nu mult diferită de cea de la începutul anilor 2010.