Din cauza podcastului Rachel and Miles X-Plain the X-Men am început să citesc toată seria la X-Men a lui Chris Claremont, cu ceva intenții de a intra și în altele auxiliare ca Excalibur a lui Alan Davis sau X-Factor de Louise și Walter Simonson. Sper să nu reușesc să duc lucrurile până la capăt că o să însemne niște luni din viața mea pe care nu le voi putea recăpăta vreodată. Ce m-a marcat la primele numere este vitriolul metaficțional din recitatife. Stan Lee spărgea al patrulea zid adresându-se cititorului, însă naratorul lui Claremont este răutăcios și sarcastic, iar textul său cade în rafale care retează eroismul poveștii spuse.

Len Wein dă tonul.

Giant-Size X-Men, Len Wein – scenariu, Dave Cockrum – desen

Iar Claremont îl ține tare.

X-Men #94, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #94, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #95, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #96, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #97, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #97, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #97, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

X-Men #98, Chris Claremont – scenariu, Dave Cockrum – desen

Ce mi se pare interesant e că treaba asta nu este niciodată enumerată ca una dintre mărcile asociate lui Claremont. Cel mai des ar fi proza lungă și înflorită, pe care n-am prea remarcat-o, ba chiar îmi pare mai moderată în comparație cu alți scenariști ai vremii. Oricum, sunt curios cât o ține cu nararea asta care tachinează povestea, că nu țin minte să o fi avut în seria desenată de Byrne (cu toate că-s … 6? ani de când am citit-o pe aia) și nici în numerele desenate de Barry Windsor-Smith.


Dacă ți-a plăcut textul, nu pregeta din a arunca cu un like pe pagina noastră de Facebook, poate un share.