Groo este unul dintre personajele de succes din valul de benzi independente, ground-level (nici subterane, nici Marvel/DC) din anii ‘80. Asemenea lui Usagi Yojimbo, (felului cum începe) Cerebus sau Țestoaselor Ninja, Groo aduce o abordare parodică, realizată într-un stil neconvențional, caricatural, a genurilor și tiparelor de personaje populare în benzile de la Marvel și DC. În cazul de față Groo este o replică pentru Conan, Barbarul. Nu una fidelă.

Amândoi sunt barbari și spadasini desăvârșiți, dar în timp ce Conan e un hedonist liberar al deșerturilor care-și vinde brațul vânjos oricărui civilizat cocoloșit îl plătește mai bine și o arde din tavernă în tavernă, Groo e cam tâmpit. De obicei are intenții bune, dar asta nu-i ajută pe ce-i care trebuie să-i sufere lipsurile sale cognitive și înclinațiile spre generat dezastre.

Astfel, confruntarea a două personaje construite pe același arhetip, dar care nu sunt complet stereotipale, ar putea servi o intrigă strașnică. Problema apare când personajele operează în contexte estetice atât de diferite. Iconografia lui Conan e definită prin pictura fantasy a lui Frazetta și desenele anatomice ale lui Barry Winsdor-Smith și Johh Buscema, iar Groo prin caricaturile năsoase ce evocă pulsiune și animație ale lui Sergio Aragonés. Conan și poveștile sale sunt sobre, violente și serioase, în timp ce ale lui Groo sunt hazlii și vaporoase. Spațiile estetice ocupate de cele două personaje și cerute de poveștile lor nu sunt doar distincte, ci incompatibile.

Iar Aragonés și Mark Evanier nu încearcă să soluționeaze dilmea asta, riscând să strâmbe în vreun fel personajele altfel foarte bine definite, ci folosesc tensiunea produsă de ea pentru a alimenta banda. Orice întâlnire serioasă între cei doi războinici se va simți anticlimatică așa că, înainte să-i lase să se ciocnească cu adevărat, banda explorează toate posibilele confruntări, de obicei povestite de personaje care speră să capete ceva manipulând adevărul. Groo vs. Conan este un exercițiu constant în tergiversare prin care propria premisă este dizolvată. Iar la fel cum bebelușii izgucnesc în hohote de râs la o banală foaie ruptă în două, volumul de față mă amuză copios în timp ce se franjurează în fața mea.

Ca orice scenariu despre un subiect imposibil de soluționat, Groo vs. Conan ajunge să fie despre producerea benzii în sine, unul dintre firele epice ale benzii urmărind tentativele lui Evanier de a avea grijă de Aragonés, după ce a ajuns în spital încercând să afle răspunsul la întrebarea pusă de titlul benzii la care lucrează. Confruntarea dintre personajele eponime dându-se în mintea amețită de medicamente  și durere a autorului. Iar dacă această capitulare în fața conceptului nu pare finală, Conan și Groo nu ajung să împartă vreodată același stil mulțumită intervențiilor lui Thomas Yeates care, pe planșele lui Aragonés, desenează barbarul clasic în maniera realistă, masculinizantă care i se potrivește.

Pe mine m-a distrat și, mai mult de atât, m-a luat prin surprindere cât de mult s-a putut lăsa în voia impulsurilor postmoderniste. Nu-i nimic inovator la capitolul ăsta. Dar se aglomerează plăcut, construind ceva. Diferite tratamente metafictiționale, porniri fabuliste, povești înrămate continuu ca un fractal, ajung în final nu doar să construiască o poveste cu cap și coadă care-i plăcut de citit, dar și un comentariu lejer despre spațiul narativ și comercial pe care îl ocupă.