Îmi plac filmele de la Marvel. Însă mai mult fiindcă sunt eu moale și pufos. Ceea urmează e o apologie.

Înainte de a începe să vorbesc despre ele efectiv cred că trebuie să zic două vorbe despre contextul în care le-am găsit eu. În special despre celelalte filme mari, alte blockbustere care au apărut … să zicem cam de prin 2004-2005. Mai ales cele a căror acțiune nu se petrece prin trecut sau viitor sau pe cine știe ce planetă îndepărtată.

2005: War of the Worlds. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează S.U.A., doar armata nord-americană stându-le în cale. Personajul principal își dezbină familia când nu se alătură soldaților împreună cu fiul său.

2007: Transformers. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează S.U.A., doar armata nord-americană și alți alieni buni stându-le în cale. Armata e cam inutilă, ce-i drept, dar nu mai puțin fetișizată, mai ales în comparație cu alte ramuri ale guvernului de-a dreptul ridiculizate.

2008: Cloverfield.  Un monstru mare și urât atacă New Yorkul. Aviația nord-americană îl omoară.

2009: Transformers: Revenge of the Fallen. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează S.U.A., doar Armata nord-americană și alți alieni buni stându-le în cale. Armata e ceva mai puțin inutilă.

2010: Skyline. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează Los Angelesul și Aviația nord-americană fac multe să-i oprească.

2011: Transformers: Dark of the Moon. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează SUA, doar Armata nord-americană și alți alieni buni stându-le în cale. Armata devine chiar pricepută în a distruge alienii răi.

Battle: Los Angeles. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează SUA, doar Armata (și ceva aviație) nord-americană stându-le în cale.

2012: Battleship. Alieni răi cu tehnologie superioară invadează SUA, doar Marina (mulți veterani) nord-americană stându-le în cale.

2013: Man of Steel. Alieni răi cu tehnologie superioară și abilități supraomenești invadează lumea, doar forțele armate nord-americane și un alien bun(?) stându-le în cale.

Majoritatea filmelor ăstora fac uz de echipamente militare autentice, oferite de Pentagon în schimbul unei portretizări mulțumitoare a forțelor armate nord-americane. Apoi trebuie să adăugăm droaia de filme de până pe la jumătatea anilor 2000 care banalizează spionajul făcând asasinările, intruziunea în viața privată a cetățenilor și destabilizarea regimurilor politice subiecte triviale de comedie(destul de proastă); cu cealaltă monedă a lor fiind cârca de thrillere de acțiune cu spioni din a doua jumătate a anilor 2000 care folosesc toți indicii realismului cu putință, nu pentru a chestiona acțiunile violente și murdare ale diferitelor servicii secrete(fie ele și fictive), ci pentru a le legitima. Mai avem fantezii stilizate în care războinici conservatori apără de civilizația occidentală de invadatorii efeminați cu ten măsliniu, o generală militarizare a filmului fantasy și o concentrare pe latura marțială a istoriei.

 

În climatul ăsta aterizează Iron Man. Un film în care un industriaș este mutilat de propriile arme de război și în care antagonistul nu este vreo figură de carton care vrea distrugerea lumii pentru că motive, ci un industriaș competitor care refuză să folosească tehnologia cu responsabilitate.

În climatul ăsta aterizează Thor. Un film care ia câteva motive și arhetipuri din Henry al Patrulea, le îmbracă într-o mantie arturiană și spune o poveste despre responsabilitatea venită odată cu puterea moștenită. O poveste în care războiul este ceva teribil, care nu trebuie căutat, în care orgoliul nu este mai important decât viața sau pacea.

În climatul ăsta aterizează Captain America. Care-i un pic mai greu de lăudat concis. În primul rând pentru că se ocupă de curățarea istoriei Celui De-al Doilea Război Mondial și elimină multe dintre păcatele S.U.A., în același timp maimuțărindu-le dușmanii într-un fel care nu lasă loc pentru evocări ale atrocităților comise de unele dintre cele mai civilizate state ale Europei. Pe de altă parte, evită să fie fix ceea ce pare la o privire rapidă. Nu prezintă războiul ca pe ceva care generează eroi prin simpla participare a indivizilor de partea corectă a conflictului. Nu e propagandă, ci e o privire din culise asupra felului cum se produce propaganda, tratând cu oarece scepticism concepte ca patriotismul și eroismul, cel puțin așa cum sunt prezentate ele în filmele de propagandă.

Fiecare film, cel puțin fiecare film reușit, de la Marvel are un caracter ontologic și își propune să definească un fel de atitudine pozitivă, să-i zicem eroism, în raport cu războiul, cu puterea și cu responsabilitatea. Eroii acestor filme sunt diferite răspunsuri la care se ajunge, diferite mijloace de a defini ”bunătatea”. Iar fiecare iterație în franciză trasează evoluția răspunsului confruntat cu noi probleme. Până la urmă asta mi se pare că e diferența fundamentală în filmele astea și alte francize de lungă durată. Nu sunt noi și noi aventuri ale unor personaje populare, ci o continuă afundare într-un dialog despre etică.

1

Pentru că acelor prime filme le-a urmat Avengers. În care…alieni răi invadează America și doar ceva organizație militară nord-americană și alieni buni le stau în cale. Numai că prezența forțelor armate nord-americane este minimală, fiind reprezentate mai degrabă de organizația fictivă S.H.I.E.L.D. care mai mult oferă loc de găzduire și mijloace de transport celorlalte personaje. Ceea ce fac autoritățile e să încerce detonarea unei focoase nucleare deasupra Manhattanului. Ziua e salvată de o mână de eroi independenți care știm din filmele anterioare ce reprezintă.

Iar marele succes al primului Avengers este felul în care răspunsurile respective la dilmele etice sunt puse în relație pentru a relativiza eroismul fără a-l mocirli. Practică un act de balansare foarte firav și mi se pare că a reușit să parcurgă hăul jonglând cu simplitatea și chiar naivitatea materialului, descriind cu el tipare de o complexitate care merită admirată. Complexitate care se scurge în subiectele și abordarea filmelor care au urmat.

Iron Man 3 tratează cel puțin metaforic, chiar dacă oarecum confuz, războiul purtat prin drone, șocul post-traumatic, lipsa de îngrijire oferită vetaranilor de război. Dar chiar mai interesant este faptul că ia la sorți complexul industrial-militar nord-american pentru felul în care produce spaimă în rândul populației prin caricaturi orientaliste doar pentru a angrena ample mașinării financiare. Are și o perspectivă pozitivă a genului(gender).

Captain America: The Winter Soldier abordează spionajul ca măsură preventivă și recunoaște complicitatea Statelor Unite în numeroase atrocități petrecute de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX. Prin Steve Rogers se uită la întreaga filosofie prin care sunt justificate asasinate, schingiuri, răpiri și rețineri ilegale, hotărând că ipotetica securitate nu merită asemenea acte. Se uită la ”surveillance culture”, la măsurile anti-tero și zice că ”plm, nu!”.

Thor: The Dark World e unul dintre eșecuri, Guardinas of the Galaxy e altă mâncare de pește, iar Ant Man nu a apărut încă. Dar luxul avut de cele două filme, ceea ce le-a permis să atingă subiecte grele într-o manieră relativ matură și responsabilă este tocmai faptul că sunt următoarea replică din acele dialoguri care se poartă. Sunt înscrise în jurul unui singur subiect trasat cu claritate. Avengers: Age of Ultron nu se bucură de așa ceva.

2

Iar acum că am aflat ce-mi place mie la filmele astea, ajungă să mă întreb ce place altor oameni. Majoritatea celor axați pe lângă mine care ar aprecia poziția lor politică și filosofică au prea mult bun gust pentru a suporta câte două ore de bubuituri și violență și CGI mediocru doar pentru a dezgropa o fărâmă de grăunte de subiect banal de cunoscut. Mai ales că ar fi dispuși să problematize pe drept multe alte elemente inerente genului. Până la urmă par filme bine intenționate (desigur, din punctul meu de vedere), numai în comparație cu restul filmelor comerciale de acțiune.

Iar ca filme grandioase de gen majoritatea eșuează. Sunt regizate de foști scenariști sau de regizori de televiziune, cu o mână de directori de imagine chiar buni. Iar numai John Toll (Iron Man 3), Trent Opaloch (Captain America: the Winter Soldier) și Kramer Morgenthau(Thor: The Dark World) chiar au mai lucrat în gen cu rezultate decente. Se simt ca niște seriale comprimate, de pe vremea când serialele arătau urât. Și până la urmă, așa și funcționează, cu Kevin Feige în poziția de ”showrunner”, iar restul oamenilor îndeplinindu-i viziunea fără a-și pune prea puternic amprenta3 în cazul în care vor trebui înlocuiți. Din punctul ăsta de vedere competiția chiar se descurcă mult mai bine.

Nolan este un tehnician superb, cu o pasiune evidentă pentru istoria vizuală a mediului și pentru potențialul său, pentru ce poate face din imagine, din tăiere. Zack Snyder, cu toate păcatele sale, gândește grafic și lucrează împreună cu Amir Mokri care a dezvoltat și perfecționat împreună cu Michael Bay stilul pe care Ben Davis îl imită amatoricește în Guardians of the Galaxy și Age of Ultorn. În unsprezece filme astea de la Marvel n-au comunicat informație despre personaj altfel decât prin dialog, cel mult prin montaj facil. Snyder a făcut-o și filmic, oricât de inutil ar fi părut din cauza monologurilor lui Goyer. Bryan Singer cu Newton Thomas Sigel sunt și ei destul de buni la capitolul ăsta.

Nu știu dacă pot fi iertat pentru prostul meu gust și pentru slăbiciunea mea. Cel mult să fiu înțeles. Iar alte câteva filme ca Age of Ultron și o concentrare din ce în ce mai mare pe continuitatea incestuoasă dintre filme mă va lecui oricum.

 


  1. O altă diferență este accentul pus pe ocrotirea civililor. Astfel, supereroii ajung asociați mai mult cu polițiști, pompieri și paramedici, care au o prezență în filme mult mai pronunțată decât cadrele militare, decât cu niște războinici. Obiectivul nu este zdrobirea adversarului. Se pune mai mult accent pe asta în Age of Ultron, poate și din cauza reacției la Man of Steel, însă fiecare film avea suficiente scene care tratau expres partea asta a acțiunii.

    Ceea ce se leagă de absența vreunui personaj activ în care se așteaptă ca spectatorul să se proiecteze. Spectatorul nu se vede în Iron Man. Robert Downey Jr. are prea multă carismă și impune prea mult caracter pentru a permite o asemenea imprimare. Spectatorul se vede în civilul anonim salvat, care altfel își vede de treabă. Nu sunt fantezii de puterne, sunt fantezii că trăim într-o lume în care există o plasă de siguranță.

  2. Joss Whedon merită apreciat pentru cele făcute în Age of Ultron. A trebuit să închege faza 2 a universului cinematic Marvel punând cap la cap dezvoltările de situație din filmele de sine stătătoare. A trebuit să planteze tot felul de vlăstari pentru filmele Marvel ce vor urma: Wakanda, Klaw și virbaniumul pentru Black Panter, conflictul dintre Iron Man și Captain America pentru Civil War, anticiparea amenințării din spațiu pentru Infinity War, problemele cu care se confruntă Asgardul pentru Ragnarok. A trebuit să relaționeze tezele dezvoltate independent de restul filmelor Marvel; teze care au devenit mai complexe și aproape imposibil de susținut de filme de acțiune mult mai puțin îngrămădite și mai puțin apocaliptice. Și a trebuit să facă un film de acțiune apocaliptic, unde nuanța se dizolvă ușor din cauza magnitudinii scării la care se petrece acțiunea. Iar chestia e că aproape a reușit.

    Doar că cinismul ăsta a lui ”a trebuit” s-a infiltrat rău de tot în film. Primul Avengers a reușit să facă toate astea fără să fie clar ce a trebuit să facă, în timp ce aici e absolut transparent; ca o cicatrice. Într-adevăr, primul a și avut o sarcină mai ușoară, cu mai mult loc de manevră. Dar asta nu-l face pe al doilea mai satisfăcător.

    Nimic nu evidențiază mai mult cinismul acesta decât moartea lui Quicksilver. Fiindcă este un personaj de care nimănui nu a păsat, un personaj conceput pentru a fi exterminat. E o moarte care nu vine cu niciun risc, produsă doar pentru a semnala o tensionare. Moarta sa e ca semnul cu ”râsete” de pe platourilor emisiunilor filmate cu publicul prezent. E ca butonul cu ”Feel something” din ultimul Call of Duty. Și sper că e clar până acum că mă uit la filmele Marvel tocmai să scap de cinism.

    Rezultatul aglomerării ăsteia tematice e că, deși încearcă, Age of Ultron nu mai arată că te poți menține bun într-o lume colțuroasă, mustind de amenințări și posibilități pentru abuzuri de putere. Eșuează în a contribui la ontologia seriei. Personajele sunt bune doar pentru că sunt protagoniștii filmului, că îi vedem mergând de la stânga la dreapta. Se semnalează că sunt cei buni, însă bunătatea asta nu înseamnă nimic.

    Iar pe deasupra, dacă primul Avengers a beneficiat de o progresie în scara acțiunii, permițând scene variate, în numeroase contexte, filmate de Seamus McGarvey care fără să mai fi lucrat la pelicule grandioase de acțiune se pricepe la meseria sa reușind să producă un pic de claritate, ăsta se oprește rareori din cacofonia audio-vizuală prinsă în obiectiv de unul dintre cei mai slabi directori de imagine din industrie. Și nici Whedon nu mai e în elementul său.

    Filmul și-a făcut treaba, iar timp de două ore jumătate m-a distrat. Însă mi-a și oferit o prismă mult mai clară prin care să văd filmele de la Marvel prin ochii celor care nu le gustă.

  3. Au încercat în faza 1 să lege cumva regizorii de filme cu Kenneth Branagh, regizorul shakespearian al generației sale, lucrând la Thor și Joe Johnston cu The Rocketeer, altă adaptare de banda desenată de la Disney în care un supererou fără puteri se bate cu naziști, la Captain America: The First Avenger.  Dar s-au liniștit apoi.