Ed Brubaker și Sean Phillips și-au clădit cariera preluând iconografia, tropii și schemele narative ale cinematografului noir pentru a le adapta în bandă desenată, ci cu foarte mici alterări postmoderniste pentru a părea că aduc ceva nou genului. Și e o carieră strașnică, însă în ultima vreme cu rezultate din ce în ce mai puțin satisfăcătoare. Nu pentru că ar veni cu benzi proaste, ci formula le pare osificată și nu lăsa potențialul echipei să se împlinească. Totuși, prin The Fade Out își permit să-și schimbe modul de operare suficient încât să aducă o gură de aer proaspăt, ce le trezește la viață opera și produce ceea ce s-ar putea dovedi a fi cea mai bună lucrare din cariera celor doi autori.

Rămâne înfiptă în tradiția filmică, dar se plasează mai degrabă pe linia trasată de Sunset Bulevard și Mulholland Drive, decât pe cea clasic noir/criminalistă. În 1948 Hollywood încă se trezea din coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Războiul Rece se metastaza. Los Angeles e populat de veterani ce se tratează de șoc post-traumatic în baruri, tinere dispuse să-și abandoneze demnitatea pentru a deveni staruri efemere, regizori și tehnicieni nemți ce au fugit din Germania Nazistă, oameni ale căror vieți sunt distruse pentru autentice sau presupuse apartenențe la ideologie comunistă și nevertebrații lor turnători.

Charlie Parish este unul dintre aceste suflete; e un încă tânră scenarist care n-a mai reușit să aștearnă vreun cuvânt pe foaie de când a supraviețuit frontului. Pentru a se menține în breaslă a făcut în secret echipă cu fostul său mentor, Gil Mason, acum împins în alcoolism de concedierea și ostracizarea sa pentru convingerile politice. Slujba protagonistului nu constă doar în a scrie ceea ce doresc producătorii și regizorul, dar și în a fi prezent pe platourile de filmare, de a se îngriji de diferitele stunturi publicitare și de a participa la bacanalele date de actori. Aici reiese că nu doar Gil are probleme cu băutura.

Banda se deschide cu Charlie revenindu-și dintr-o beție festivă, încercând să peticească șirul evenimentelor care a dus la somnul său într-o cadă strâmtă dintr-un apartament doar vag familiar. Fumând o țigară își dă seama că se află în casa actriței principale din filmul la care lucrează. Nu are vreme să-și amintească cum a ajuns acolo fiindcă o găsește strangulată pe podea și nu mai poate face altceva decât de să-și șterge toate urmele și să fugă.

Genul poate ar dicta acum începutul unei cruciade detectiviste, însă personajul principal doar încearcă să-și trăiască zilele, din ce în ce mai apăsat de secretele cărate după el. Primul volum nu are deloc acțiune. Nu-s fugăriri, lupte pugiliste sau schimburi de focuri de armă, ci e o cartografiere a spațiului navigat de personaje, atât fizic, cât și moral. Ceea ce îi permite lui Brubaker să tragă niște caracterizări de personaje destul de fine și complexe, în special pentru o bandă de gen de la Image, țesând o plasă deasă de vinovăție și victimizare, viciu, traumă și complicitate care ține în strânsoarea ei orice zvânire nobilă. E o lume mult mai bogată decât orice a construit până acum.

Ceea ce îl ajută și pe Phillips care pare complet dezinteresat să mai deseneze scene de acțiune, vrând doar să contruiască imagini. Iar aici excelează subtil. Rămâne puternic înfipt în stilul construit la Criminal, însă construiește peste el, își variază mijloacele de expunere pentru a exploata deplin calitatea grafică a mediului împreună cu colorista Elizabeth Breithweiser. Raportul dintre realitatea cinematografică, în speță hollywoodiană, și cea aievea e o temă importantă în bandă care e comunicată aproape exclusiv prin felul cum Phillips alege să reprezinte imaginile din filme proiectate în unele scene și pozele ce se regăsesc pe copertele revistelor de scandal pierdute pe mese. Contrastul dintre fotorealismul lor și tușele groase, informale în care îi sunt conturate personajele este mai expresiv decât orice teză scrisă.

Brubaker părea să se fi lansat cu capul înainte în lumea benzilor high-concept ușor de vândut către studiourile de televiziune, cu atât mai mult cu cât e el însuși scenarist pentru ele acum, însă The Fade Out infirmă temerea asta. E o bandă lentă, îngrijită, care se despachetează plăcut cu fiecare număr, în care arta e parte integrală a lecturii și nu doar un paliativ estetic pentru un scenariu emaciat.