Alin: Numărul 6 a fost unul special din multe puncte de vedere: coperta stilizată și monocromă contrastează cu celelalte, ar fi finalul unui volum, este ultimul număr desenat de Tony Moore, Event Art Tour au luat o pauză pentru a pregăti următoarele numere, prețul a crescut cu un leu jumătate, iar asta fără să luăm în considerare ce se întâmplă înăuntru. De aceea am fi vrut să face și discuția un pic altfel, însă circumstanțele IRL nu prea s-au aliniat dorințelor noastre. De unde întârzierea un ceva mai lungă.

Alin: Ăsta-i primul număr al cărui final m-aș feri într-adevăr să-l deconspir public. Cumva am fost ferit de multe detalii despre povestea din The Walking Dead și-mi imaginez că nu-s singurul. Fără detalii provocatoare cam ce se întâmplă aici?

Ioana: Numărul actual începe într-un mod aproape opus celui precedent, atmosfera întregului capitol fiind apăsătoare și tensionată. Debutează cu personajele în situația de a se aduna după atacul scârboșeniilor din numărul 5, având parte de pierderi de vieți omenești și astfel le observăm reacțiile în situația de față. Cum seria oricum bate puternic moneda pe mecanismele umane de coping, asta tratează prima jumătate a revistei. A doua jumătate surprinde căderea nervoasă inevitabilă a lui Shane și triunghiul amoros în care se află alături de Rick și Lori se rezolvă… cumva. Cum am zis și într-un număr precedent, nu m-am omorât după inserarea unui triunghi amoros în banda asta și mă bucur că nu s-a întins pe mai multe story arc-uri. În principiu, fără a da vreun indiciu clar legat de sfârșit, vreau doar să mai precizez că eu văd finalul ăsta ca fiind primul semn că deciziile luate de personajele din grup, mă refer în special la cele care au în grijă un copil, au consecințe vizibile.

Alin: Asta mă gândesc că a și contribuit la popularitatea benzii. Anii 2000 n-au avut nici explozia de benzi independente a anilor ‘80, nici cea a titlurilor Vertigo din ‘90 și nici revitalizarea pieții benzii deținute de autor pe care o resimțim acum. În schimb era supra-saturată de benzi cu supereroi, plină de rebooturi și ”crossovers” și personaje care mor doar pentru a învia sau pentru a arăta că au fost înlocuiți de skrulli. Permanența acțiunilor și deciziilor îi dădea prospețime. De asemena e un lucru tratat foarte fain și de oamenii de la Telltale.

Ioana: Ah, mă bucur că ai menționat Telltale. Pe lângă faptul că oamenii ăia au mirosit piața la fix când a venit vorba de materiale sursă, poveștile din jocurile lor reușesc să mă surprindă destul de des, lucru rar întâlnit la mine când vine vorba de povestea unui joc, în special acum, când adventure-ul ar fi fost un gen defunct fără ei. Le recomand mereu celor care citesc TWD, Fables, seria A Song of Ice and Fire a lui George R. R. Martin și nu numai, pentru că jocurile astea nu-s neaparat companioane materialelor sursă sau adaptărilor în alt mediu, ci stau în picioare de sine stătătoare. Poate în cazul TWD, cele două sezoane de la Telltale ar fi chiar cea mai bună metodă de a te introduce în lumea lui Kirkman, dacă nu te omori după premiza serialului.

Alin: N-aș zice că era chiar mort

Alin: Mi se pare că au cam crescut tranzițiile alea de la acțiune la acțiune dintr-o perspectivă fixă, eventual și pe chenare late. Până acum erau folosite cu un scop destul de precis și adăugau informație sau conturau atmosfera, însă aici sunt trei pagini care-s o astfel de secvență și mai apare folosită de încă trei ori între doar două-trei panouri.

Ioana: Fiind ultimul număr din story arc-ul prezent, în care Kirkman nu ne-a prezentat suficient de multă informație despre personajele din grup cât să ne atașăm de ele, nu cred că mă așteptam la mai mult de la final. Poate și pentru că atunci când am citit seria prima dată nu era numărul 6 cel curent și mai aveam enșpe numere de citit, dar la momentul respectiv așteptam o soluționare rapidă pentru a lăsa loc dezvoltării altor personaje. În contextul în care citesc revista la două săptămâni sau o lună, într-adevăr consider că ăsta este cel mai fâsâit număr de până acum.

Alin: Cumva am un pic senzația că Robert Kirkman știa foarte bine care-i finalul numărului și s-a grăbit să ajungă acolo.

Ioana: Exact. Pe lângă faptul că nu are cel mai neașteptat final posibil, deși Kirkman probabil a simțit că rupe gura târgului, a avut niște puncte fixe pe care s-a concentrat și nu a ieșit deloc din ele. Pierderi. Suferință. Mergem înainte. Shane cedează nervos. Final. Fix așa, telegrafic a prezentat punctele astea de interes, fără a face ceva spectaculos. Totuși finalul a fost suficient să țină lumea în priză în continuare. Sper să fie valabil și pentru publicul autohton.

Alin: Știi cum sunt numere speciale un pic mai lungi și mai scumpe? Ar fi mișto să fie și numere speciale un pic mai ieftine și mai scurte. Că doar atât a avut autorul de zis și vrea să te lase să rumegi la ceea ce tocmai a spus.

Ioana: Ar fi, dar nu e în stilul autorului deloc să facă asta. Țin minte că văzusem în vară un interviu cu el, parcă pe ComicBookResources, în care era întrebat despre anumite scene lungite aiurea, deși scenele respective să zicem că ar fi fost momente de respiro în serie și normale pentru un grup de oameni care aspiră la clădirea unei societăți. Kirkman s-a atacat imediat, spunând că ar putea să facă 20 de numere numai cu scene lungite și tot va cumpăra lumea TWD. Deci nu mă aștept să publice numere speciale mai iefine și mai scurte. Eu tot mă întreb dacă și romanele sale companioane seriei si serialului au momente de genul ăsta, poate pagini întregi în care vorbește despre nimic. Nu-s atât de curioasă cât să le încerc, recunosc. Mă duc să rup capete și să vărs lacrimi în ceva de la Telltale.