Am observat o atitudine căreia nu știu cum altfel să-i spun decât elveționism feroce. Prin asta mă refer la abolirea artistului și artei sale ca posibil subiect de dialog. În cadrul acestei abordări autorul nu este un om care lucrează mânat, în ponderi diferite, de pasiune pentru mediul ales, ambiție, nevoi financiare, chiar o posibilă lipsă a altor abilități și înclinații, ci fiindcă este înlănțuit la masa de lucru de către muza care-i poartă chinuitor mâna asupra planșei.

Astfel artistul nu este un individ care execută o profesie liberală, ci un damnat. Și nu îl poți învinui pe Sisif că nu cară mai repede bolovanul sau că nu ți se pare destul de greu pietroiul care se prăvălește fără milă. Poate doar dacă ești dispus să îi iei locul.

Dar artistul nu are nici măcar avantajul mortului despre care se vorbește numai de bine. Căci orice laudă trebuie să fie ecumenică și cât mai de suprafață . Tirania suferită este importantă, nu ce rezultă din ea. De ce ar fi sacrificiul unuia mai de preț? Ce ar putea sufla despre supliciul artistului un om liber?

În acest elvețianism feroce prerogativul este ca toată lumea să-și vadă de treabă. Artiștii să creeze, publicul să consume, nimeni să nu șoptească măcar despre opera în sine, poate doar strict informațional. Artistul nu trebuie să se implice în spațiul în care arta sa e consumată, el este supra-etic, iar mizeriile l-ar atinge doar dacă cutează să le ia în seamă. Nu se iau poziții, cel mult unele tăcute, solemne, anonime. Altfel e scandal, e lipsă de colegialitate sau e chiar “cine ești tu, bă?”.

Dar o astfel de viziune duce la moartea artei. La transformarea ei într-un simplu proces de consum. În loc să fie un organism viu care crește, care se dezvoltă în timp ce impresii sunt pasate de la consumator la consumator, rămâne un fetiș decorativ. În loc să fie o forță prin care viața cetății se face cunoscută și, mai important, simțită ori chiar ghidată rămâne pur și simplu un produs tranzacționat, consumat și aruncat. Ca hârtia igienică.

Arta trebuie să fie iubită. Trebuie să fie urâtă. Trebuie să poată să nu lase impresii profunde. Și aceste impresii, oriunde s-ar plasa ele trebuie să poată fi exprimate. Iar artistul trebuie să fie un om și să trăiască printre oameni.