*sau au scris foarte puțin sau n-au atras deloc atenție acolo sau pur și simplu am uitat eu că au scris sau pur și simplu nu-mi pasă fiindcă vreau să vorbesc despre ele

Am tot scris despre Image și benzi de acolo. Nu mă coafează chiar atât de mult cum pare să o facă cu restul Internetului, iar majoritatea titlurilor care devin populare mă lasă destul de rece. Dar oamenii publică multe benzi și unele dintre ele trebuie să fie bune.

The Humans

de Keenan Marshall Keller și Tom Neely

Prima data când am ochit coperta lui The Humans am crezut că-i ceva clonă de Planet of The Apes dar cu motocicliști, ceea ce nu mă încânta în mod deosebit. Suna ca genul de împleticire de idei și estetici obținută într-o pană de idei. Apoi m-am mai lovit de ea și am văzut că-i desenată de Tom Neely. Care-i pur și simplu unul dintre cei mai măieștri oameni întru cerneală din generația sa. A făcut până și o întreagă bandă horror despre pete de cerneală care consumă un clasic strip din ziar.

În fine, prezența lui Neely m-a convins să-i mai acord o șansă și bine am făcut că nu-i doar o pastișă de Easy Rider, The Wild One sau The Wild Angels cu maimuțe în locul personajelor principale. E și o pastișă de Apocalypse Now și Full Metal Jacket cu maimuțe în locul personajelor principale. E un întreg melanj de iconicitate contra-culturală a anilor ‘70 și ‘80 aici, chiar purtând un pic de sobrietatea acelor filme. Și arată bine, bine de tot într-un stil retro în care poți vedea cerneală pusă de o mână de om și culorile aplicate de încinse mașinării zgomotoase.

Prophet

de Brandon Graham, Simon Roy, Giannis Milonogiannis, Farel Dalrymple și alții. A venit și Dave Taylor odată. Iar nu toate numerele-s scrise de Graham.

 

Despre Prophet am tot vorbit și s-a tot vorbit. Brandon Graham, Simon Roy, Giannis Milonogiannis și Farel Dalrymple făcând un sefeu nebun populat cu tot ce le poate fi fătat de mințile alea aprinse și bănuiesc că uneori prăjite. E animată pur și simplu de plăcerea de a vedea personaje ciudate explorând lumi ciudate, purtând războaie prin mijloace neconvenționale și niște artiști buni încercând să prezinte asta cât mai interesant. Un text mai amplu aici.

Drifter

de Ivan Brandon și Nic Klein

Drifter e un SF despre un nene care se prăbușește cu racheta într-o colonie ce funcționează ca un proaspăt orășel din Vestul sălbatic. Nu e foarte interesată de decor, cum sunt alte benzi de la image efectiv îndrăgostite de lumile lor derivative și plictisitoare 1. Nici măcar personajelor nu acordă deosebit de multă atenție. Doar suficient încât să capete încetul cu încetul caracter de-a lungul episoadelor cât de cât închise.

Însă felul cum își spune povestea este ceva cu adevărat de apreciat. În afară de faptul că are niște culori prea încărcate și aproape totul e în gradiente grafica lui Nic Klein e fără reproș. Paleta de culori e faină, fără a fi fauvistă doar de dragul de a ieși în evidență, narațiunea grafică e clară, locurile bine stabilite prin decor și profunzime, personajele au limbaje corporale suficient de expresive, punctul de vedere nu este static ca într-un serial. Iar pe deasupra știe să plimbe ochiul pe pagină prin compoziție și sugerând vectori care străpung chenarele. Face chestii istețe, fără a se sparge în figuri.

Însă mai mult de atât m-a surprins estetica pasajelor din casetele diegetice. Sunt ca Frank Miller din Year One. Un mijloc de a comunica un tip de informație mult mai eficient în scris decât grafic, de a pătrunde în lumea interioară a personajelor, dar în același timp sunt și motive purtate de-a lungul benzii care cresc și slăbesc, acumulând energie în punct și contrapunct ca apoi să explodeze în unison cu ce se vede.

Ceva din finalul numărului 2:

Treaba asta face mai multe și spune mai multe decât toate paginile personajelor lui Remender în care se plâng explicit de cât de plini de regret și cât de vinovați se simt.

Death Vigil

de Stjepan Sejic

Știu de Stjepan Sejic de când lucra la Witchblade cu Ron Marz unde avea un stil fotorealist, mult, mult prea randat și greu de privit în secvență. Mi l-o readus Elena în atenție și mă bucur că a făcut asta. Văd că între timp a abordat un mod de lucru ceva mai lejer, unde iese mult mai bine în evidență cât de expresive îi sunt fețele. Îmi pare cât de cât apropiat de ce face Fiona Staples la Saga. Benzile sale cu Matt Hawkins la Top Cow tot nu mă atrag atât mult, însă ce-și scrie singur este chiar distractiv.

Death Vigil e … e un soi de Bleach. Niște oameni care au murit în condiții de vitejie și noblețe sunt aleși de Moarte să facă parte dintr-o trupă de războinici care înfruntă cu armele lor magice stafii, orori lovecraftiene, nemorți și alte orătănii. Și cu toate că are istorie alambicată în conspirații și profeții și o mitologie internă stufoasă ca toate poveștile care se cred Buffy, ce iese la suprafață de cele mai multe ori este personalitatea prietenoasă, caldă a personajelor și umorul lor. Și-mi place că se simte ca ieșind din mâinile unui om care chiar vrea să facă benzi desenate și se chinuie din răsputeri să arate asta. Cam îi iese de parcă ar fi un tip crescut pe Deviant Art și care descoperă narațiunea secvențială de la zero, dar chiar și din stângăciile astea ies momente care mențin atenția.

 


  1. Și ăștia de la Prophet sunt îndrăgostiți de lumile lor derivative, dar măcar nu-s nici pe departe plictisitoare