În aprilie la Facultatea de Istorie din București, atunci când am aflat despre magnitudinea proiectului, am văzut și primele schițe din albumul dedicat operei arhitectului Karel Líman. Iar în octombrie, dacă vă aduceți aminte, am rămas profund impresionat de fragmentele scoase de Institutul Ceh pentru expoziție în cadrul Salonului European de Bandă Desenată. Debordau de o sensibilitate și în același timp de o bogăție rar întâlnită nu numai la noi, anticipată mai puțin de Prâslea și mai mult de imaginea unduitoare din Țara Desenată, care confrunta misterul cu mundanitatea femeilor musulmane. Măcar acest album îmi doresc să ajungă reeditat în formatul mare, franco-belgian, care mie abia îmi încape pe rafturi. Chiar nu trezește aceeași senzație văzut în formatul actual, ceva mai mic decât un A5.

Funcționeză. Se văd toate petele alea de tuș scăpătate nu maniacal, nici cu sufocantă precizie, ci suficient de alert încât să redea detaliul locurilor vizitate, dar și să prindă mâna omului care le-a lăsat acolo. Informația vizuală este dozată astfel încât ceea ce surprinde nu este munca depusă, ci impresia creată; impresie care rămâne alături de cititor și după ce dă pagina. Și după ce lasă copertele să se îmbrățișeze. Iar uzul sofisticat al mediului, ritmarea precisă a secvențelor, stratificarea expunerii, abordarea inventivă a tipografiei, toate lucrurile astea nu pot fi știrbite de dimensiune. Dar vă dați seama cum ar lovi dacă ar fi ceva mai mare banda?

M-am găsit suspect de mult studiind coperta compusă de Sorina Vasilescu, bănuiesc că pe baza unei ilustrații din bandă găsită, o să zic ochiometric, la paginile 21-22. Iese din tiparul seriei, nefiind silueta unui motiv important în bandă strecurată prin tipare abstracte, dar nici nu abandonează jocul cu designul. Din fațade de clădiri trasate într-o linie precisă, produce un model care absoarbe. Acoperișuri se continuă, corpul unui turn devine tangentă la cercul descris de un alt acoperiș, planuri se confundă până când caracterul figurativ se pierde în ritmuri și forme geometrice. E un pic hipnotic. E… e ceva.

Banda în sine este cea mai pedagogică dintre cele trei citite până acum, încercând să educe cititorul despre moștenirea lăsată de arhitectul ceh Karel Líman. Firul epic este subțire și utilitar. Ioana vizitează Peleșul, Pelișorul și Bran, făcând poze și urcându-le pe un soi de Facebook. Sunt folosite numeroase mijloace didactice care lucrează când în concert, când în competiție. Anunțat încă din titlu, primul dintre acestea a fost și cel mai strașnic promovat din cauza originalității conceptului și a mondenității subiectului. Anume privirea lumii prin ecranul telefonului mobil conectat la Internet.

Simularea acestui interpus digital între spațiul poveștii și cititor deschide noi mijloace narative. Un foarte subtil lucru permis se observă în prima pagină, când hașurile din peniță ce dau definiție Peleșui se transformă în pete de pensulă pe ecranul telefonului cu care Ioana își face un ”selfie”. De asemenea permite o abordare epistolară a casetelor diegetice. De exemplu acum nu un narator obiectiv, omniscient răsărit din neant ne anunță unde a mai ajuns protagonista, ci opțiunea de ”check-in”. Ceva mai puțin subtil diegetic sunt comentariile de pseudo-Facebook prin care Ioana comunică în timp real cu prietenii ei suspect de bine informați în privința arhitecturii castelelor și palatelor familiei regale românești.

Care, pe lângă faptul că apar un pic prea convenabil replicile, că ”like-urile” venite în cascadă distrag, până și textul sugerează după o vreme ignorarea lor. Întâi dizolvându-le conturile, diluând tușul cu care sunt pictate, apoi ascunzându-le după stâlpii de susținere ai Pelișorului, după soclul unui bust sau după frunzele unor plante. Ca tehnică mi se pare inventivă și rafinată. Cu atât mai mult cu cât există un motiv pentru întrebuințarea sa. Dar în același timp face ca dimensiunea morală a textului să interfereze cu cea informativă, transformând-o pe aceasta din urmă mai mult într-un pretext, decât într-un strat al textului.

Senzația de hiperealitate produsă de intruziunea comentariilor este accentuată de cea a unor viziuni fantomatice, trasate într-un verde albăstrui foarte intens, prin care Ioana, și cititorii, își imaginează întâi cum și cui ar fi servit palatele prin care acum se plimbă turiști încălțați cu pungi de plastic și înarmați cu dispozitive multimedia, alunecând mai târziu spre cum au fost gândite și concepute camerele pentru a obține armonie între cerințele angajatorului și posibilitățile estetice ale spațiului.

Din această stare în care realitatea este filtrată și accentuată ne scoate jurnalul lui Karel Líman, ilustrat în câmp continuu,, cu portrete fotorealiste în prim-plan, care vorbește despre grijile arhitectului în privința Primului Război Mondial, despre vinovăția sa că nu activează pe front, ba chiar că îndrăznește să vrea să se distreze, despre nevoia sa de a munci și de a crea, de a nu fi singur în ultimele momente ale vieții. Este o confruntare cruntă cu o realitate istorică și afectivă care nu este împărtășită de restul volumului. De fapt, care este greu de regăsit în noi, în lumea noastră contemporană și confortabilă de oameni care avem luxul lecturii sau realizării benzilor desenate.

De aceea mi se pare ciudat că banda glisează în final într-o viziune aproape randistă, mai potrivită zgârie-norilor lui Roark și nu castelelor lui Líman, asupra actului creației, a valorii vieții și activității umane. În decurs de câteva pagini devine clar că ”like-urile” și comentariile nu se ascundeau în elementele de decor poate ca o recunoaștere a informației cumva inutile, care bruiază frumusețea arhitectonică, ci pentru a anticipa și susține teza că singurul lucru care contează la un om este ce realizează în timpul vieții, ce lasă în urmă. Ceea ce ignoră umanitatea aia frământată, durerea aia vie din paginile jurnalului.

Recunosc că este o problemă de sensibilitate, de opinie, iar alte persoane s-ar putea chiar simți revendicate aici, însă pentru mine, până să mă zbat cu scrierea cronicii de față, m-a făcut aproape să uit că este poate cea mai bună bandă desenată românească citită de mine, din cele de după Revoluție. Totuși felul în care Maria stăpânește imaginea și secvența îi asigură un loc acolo. Dar este un final care m-a amărât. Și pentru că taie de la rădăcină toate celelalte teze care ar fi încăput lesne în bandă. Dacă textul în sine nu s-ar fi încăpățânat să prioritizeze vocal, emfatic o interpretare și, mai mult, una care mi se pare problematică, aș fi fost mult mai sigur de locul avut în fruntea benzii românești post-decembriste.