Dacă tot a făcut Ioana o listă cu benzi de citit pentru Geekzone am zis să fac și eu una în spiritul dialogului și schimbului de idei pe Internetul românesc.

Așa că înșir și eu niște benzi de moment care poate merită citite. Ordinea-i arbitrară. Mi se pare că majoritatea benzilor de gen de la momentul de față se zbate într-o mediocritate lucioasă care nu prea face să merite ierarhizarea. Trebuie să zic că n-am avut cine știe ce metodologie în întocmirea listei de mai jos. M-am uitat să văd ce benzi au lansat în noiembrie anul trecut și am scos câteva care mi s-au părut interesante. Nu pun Hawkeye, Daredevil și câteva altele că ar fi redundant și aș mânca spațiu degeaba.

Ms. Marvel

de G. Willow Wilson și în mare  de Adrian Alphona

Asta ar putea să intre la categoria de benzi deja prea cunoscute, dar simt că unii oameni ar putea avea îndoieli în fața ei, simțind nevoie de aprobarea mea. Așa că mă grăbesc să o dau cu toată inima, dar rezervat… E nevoie de un pic de deschidere către povești de tip bildungsroman cu tropi supereroici. Către literatura ”young adult”. Că tot ce face bine, și face foarte multe lucruri bine, vine de aici. E cam ca Buffy. Dacă gusturile înclină cât de puțin spre ceea ce oferă, te-ai scos. Dacă nu, atunci ajungi să te scarpini în cap de ce se zvârcolesc oamenii spumegând de plăcere, poate apreciind măiestria tehnică pusă în vitrină, dar și dezamăgit de direcția înspre care este canalizată.

Prin tânăra supereroină elastică Kamala Khan se reinterpretează un erou de tipologia lui Spider-Man de la începutul carierei, dar se și continuă spiritual Runaways, serie de asemenea ilustrată de Adrian Alphona, doar că acum având culorile frumos texturate și sensibil alese ale lui Ian Herring.

BTW, eu tot ziceam de ceva vreme că G. Willow Wilosn este foarte tare și trebuie să scrie mai multe benzi

(Captain America and the ) Mighty Avengers

de Al Ewing cu prea mulți artiști să-i enumăr

Am scris despre primul volum care a apărut în toiul evenimentul cross-over blockbuster de anul trecut. S-a relansat recent în toiul altui eveniment cross-over blockboster, AXIS în care supereroii și supervillainii și-au inversat moralitatea.

Scenaristul britanic Al Ewing, probabil unul dintre cei mai buni scenariști de bandă comercială de gen, scrie una dintre cele mai politice benzi de la Marvel. Chiar dacă nu prea se discută astfel despre ea. Nu se discută așa de mult, oricum. Trecând peste faptul că niciun membru al echipei nu este etnic caucazian(doar Spider-Man care își face din când în când apariția), trecând peste glumițele cu Ayn Rand, este o bandă în care o mână de supereroi marginali se unesc încercând să-și folosească abilitățile constructiv pentru societatea. Iese în evidență eterogenitatea lor, diversitatea experiențelor indivizilor de la periferia societății, apare intersecționalitatea sistemelor de opresiune conturate nu doar în jurul rasei, dar și în jurul clasei sociale, a vârstei (de gen nu s-a atins chiar atât de mult, chiar dacă are personaje feminine interesante).

Și chiar dacă lucrurile astea nu atrag, Ewing reușește ca în ciuda echipelor artistice fluturânde și a politicilor editoriale care nu-l prea lasă să-și spune povestea în tihnă, să producă una dintre cele mai solide (chiar dacă într-un sens clasic, care nu sparge tipare) și satisfăcătoare benzi cu supereroi din acești ani.

Secret Avengers

de Ales Kot cu Michael Walsh

 

Am scris și despre asta, dar nu cred că am publicat încă. E pe undeva pe la Mangashop la recenzii. Începând cu To M.A.I.M. a Mockingbird din volumul anterior Ales Kot a energizat Secret Avengers cum n-a fost decât în câteva episoade scrise de Brubaker la început și în numerele bune scrise de Warren Ellis. Iar el a ținut apăsat piciorul pe accelerație, producând cel mai bun run al titlui. A avut noroc de artiști faini rău ca Butch Guice și Michael Walsh

Mockingbird e mai mult un spy-fi întunecat, paranoic și foarte stilat, aerisit cu un pic de umor negru printr-un Taskmaster diliu. Este ceva disonanță între volumul ăsta și ce urmează, dar merită citit (dacă ți se pare interesant ce zic aici, evident) fiindcă este bun și pune bazele a ce urmează. În volumul următor Kot catapultează povestea hăt, hăt pe tărâmuri destul de nebune dând ceva destul apropiat de o bandă de Grant Morrison sau Peter Milligan(când era bun), așa că orice ancoră este utilă. Însă ce-mi place cel mai mult este că oricât de ezoteric ar ajunge, oricât de supereroice ar fi personajele, Kot nu uită că spune până la urmă povestea unor spioni americani ficționalizați, iar oamenii ăștia nu-s chiar eroi și nu-s chiar personaje pozitive.

Silver Surfer

de Dan Slott cu Mike Allred

 

E mai mult sau mai puțin Doctor Who circa David Tennant, cu Dan Slott încercând să-l pastișeje nițel pe Neil Gaiman. Desenat de Mike Allred. E amuzantă, lejeră, prețioasă și ciudățică cu povestioare binișor spuse de oameni care știu să spună povești în bandă desenată.

 (Also, practic cam același lucru cu ce făceau Giffen, Dematties și Kollins cu Larleeze. Dar mai blând.)

Superior Iron Man

de Tom Taylor cu Yildiray Çinar

 

Tot din AXIS a răsărit și ăsta. Din câte am înțeles, după ce la un moment dat toți eroii ăia răi au devenit buni la loc, Iron Man a reușit cumva să scape cu moralitate încă nespălată, punându-și geniul și resursele în favoarea avariției și hedonismului, înrobind populația orașului San Fracisco și făcându-i locuitorii dependenți, la propriu, de tehnologia sa.

Multe numere n-au fost, dar am încredere în Tom Taylor după ce a reușit să facă din niște proiecte absolut condamnate ca Injustice și Earth Two. Iar astea trei numere au fost faine, cu o plăcută varietate tonală, bine structurate, cu finaluri care sporesc plăcut anticiparea numărului următor.

All New Ultimates

de Michel Fiffe cu Amilcar Pinna și un pic de Giannis Milonogiannis

 

Este altă bandă foarte diversă etnic, dar mai mult de atât este locul de joacă al băieților ciudați, outsideri. Este scrisă de Michel Fiffe, omul care realizează Copra. O bandă care este efectiv o scrisoare de dragoste către John Ostrander, Suicide Squad și Steve Ditko. Iar al doilea story-arc e ilustrat de Giannis Milonogiannis, unul dintre artiștii de la Prophet și autorul lui Old City Blues.

De fapt, zic story-arc, însă la fel ca benzile cărora Fiffe le este tributar, nu prea are separația aia discretă, pregătită pentru înlemnire în TPBuri, între diferitele capitole. Fire epice se învârt, trec cu schimbul prin prim-plan, se înoadă, le leagă unele de altele. Este foarte serializat.

Nu știu, totuși, cât de accesibil măcar fără citirea lui Ultimate Spider-Man cu Miles Morales.

Bucky Barnes: Winter Soldier

de Ales Kot și Marco Rudy

 

În Original Sin, încă o bandă eveniment cross-over blockbuster, cineva s-a gândit că este o idee bună să-l facă pe Nick Fury un soi de asasin intergalactic care împușcă în cap monștri mari înaine să aibă ocazia să mănânce pământul. Iar la final, după ce pune bețe în roate multor eroi și moare, îi pasează rolul ăsta de protector criminal lui Bucky Barnes, The Winter Soldier.

În trei numere nu știu ce naiba s-a întâmplat. Nu-i chiar rarefiată, dar e împrăștiată cu informația. Însă e orice numai nu o bandă despre un asasin intergalactic. E mai mult un sf pulpy (genul în care găsești planete pătrățoase) filtrat psihedelic, cu ecouri din episoadele cu extratereștri din Miracleman sau din Metabaroni.

Povestea stă pe un plan secundar spunerii ei. Marco Rudy a preluat ștafeta de la J. H. Williams III (împreună cu Del Mundo) refuzând să stea naibii locului și să deseneze frumos chenarele pe o grilă, ci pictează iluminări extravagante și baroce, care chiar pot fi citite. Iar spre deosebire de Williams, mi se pare că Rudy caută să producă noi tipuri de secvențieri ale acțiunii. Cuplat cu designurile extraterestre, banda este o experiență estetică rară.

Captain Marvel

de Kelly Sue DeConnick, David Lopez și un pic de Marcio Takara

Să fie opt până la urmă.

Primul volum a fost interesant mai mult mulțumită artiștilor aduși. Emma Rios, Fillipe Andrade și Scott Hepburn au produs niște pagini cum se găsesc mai rar în benzile cu supereroi, fiecare în stilul său distinct. Dar KSD cred că încă trebuia să mai capete experiență (cred că de aceea câteva numere i-au și fost co-semnate de alți autori).

Acum David Lopez oferă continuitate grafică aproape tuturor numerelor și scenarista se ține mult mai bine pe picioare. E mai mult space-opera decât bandă cu supereroi, cu Captain Marvel plimbându-se prin spațiu rezolvând probleme. Primul ciclu a fost o poveste destul de Star Trekish despre o colonie decrepită încercând să-și păstreze demnitatea și planeta în fața unui imperiu îndreptățit legal și militar să-și facă de cap. Urmează câteva povestioare mai scurte, mai neserioase, printre care și un neașteptat tribut nu doar către muzica Pop a anilor `80, dar și către Little Nemo in Slumberland. Și pisici. Fun stuff.