2014 a fost un an destul de frumos pentru filme. Cel puțin pentru cele anglofone. Nu cred că a fost unul neapărat născător de capodopere dăinuitoare în timp, dar ăstora le ia să se nască. Au nevoie de circumstanțe fertile, inspirație, poate chiar de baftă. Dacă până și Godard a mai făcut un film, atunci nu cred că poți intui de unde răsare următoarea perlă. Dar mă gândesc la cinematograful de consum, care o bună bucată din anii 2000 a fost emaciat de numeroase molime care i-au crescut gradul de toxicitate. Abuzul sufocant de imagini generate de calculator, o oarece tipizare a dramei de consum, o reducere a comediei la filmarea seacă a unor ședințe de ”improv”, o manie pentru remakeuri care nu refac de fapt nimic, ci întinează numele purtat, infiltrarea unui fals și ipocrit marxism de Hollywood, o neplăcută hagiografiere a armatei și o per-totală ”de-adultificare” a filmului. Parcă, parcă s-au mai aplanat astea.

Ce urmează nu-s cele mai bune filme ale anului, nu văd nici pe departe suficiente filme să pot propune așa ceva (cu toate că acum doi ani m-am inflitrat mișelește într-un juriu cu acest scop), ci mai degrabă niște filme de consum care mă bucur că au apărut. Ordinea ar trebui să fie cât de cât cronologică, dar probabil nu e.

Lego Movie

Ăsta fu pentru mine un Avengers al acestui an. Adică un film la care m-am uitat hotărât să înfrunt hypeul și să-l văd ca pe prostioara superficială care a reușit prin gifuri și secvențe memeficabile să supraentuziasmeze publicul, dar care într-un final m-a prins și pe mine. Nu-s atât de puternic cum mă cred. Deconstrucția structurii de tipul ”călătoriei eroului” nu mi s-a părut chiar atât de interesantă sau originală (Mel Brooks o făcuse în Space Balls prin ‘87) sau dusă până la capăt, dar rămâne o animație care încearcă totuși să se pună un pic câș față de normă; și asta în multiple feluri. Mai mult de atât, rămâne un film foarte colorat, plin de energie, însă niciodată obositor, animat într-un stil eclectic și jucăuș, cu personaje diverse și amuzante, care aduc o mai mult decât necesară autoironie producțiilor super-serioase de la WB.

Snowpiercer

Un SF de acțiune nici măcar alegoric, ci de-a dreptul metaforic(și o metaforă foarte evidentă), se simte aproape ca vizionând un beat-em-up ca Double Dragon. Întunecat, violent, claustrofobic, cu niște prestații-caricaturi de zile mari din partea lui Song Kang-ho, Tilda Swinton și Ed Harris sub pretextul unei revoluții comuniste produce niște secvențe de acțiune incitante și chiar neobișnuite. Fu atât dubios când băgă mascatul ăla barda-n pește. E tare de apreciat ce au reușit să facă cu niște mijloace relativ limitate.

Îmi dau seama acum că aparent Chris Evans a jucat anul ăsta în două filme care mi-au plăcut cam la fel de mult, cam din aceleași motive.

The Grand Budapest Hotel

Că-s fanboy Wes Anderson cred că am mai zis, deci…duh! The Grand Hotel Budapest este cel mai superficial Wes Andersonian film, dar și cel mai convențional. Sau nu știu dacă un film triplu înrămat, care își codifică scenele după formatul ecranului, despre un administrator de hotel prins la periferia unei povești de război și a unui mister de Aghata Cristie poate fi neapărat numit convențional. Însă … este. Dar este în același timp și cel mai matur film al său. La fel cam ca tot ce a făcut până acum este un film despre chinul de a menține o fațadă, fotografiind cu grijă periodic procesul prin care personajele devin ceea ce arată lumii că ar fi. Diferența este că fațada nu se crapă într-un singura moment cathartic, exploziv, în care filmul încetează să mai arate ca o miniatură artizanală sau ca un tort, ci este tot timpul sub un asalt nedrept, tot timpul stă să cadă(acele ”Oh fuck it.” ale lui Gustave). Diferența este că aici fațada merită menținută. Pentru că este demnitate și apreciere pentru frumos. Doar ea ne separă de brutalitate.

Captain America – The Winter Soldier

Ăsta-i filmul Marvel al anului. Ăsta-i singurul film de la Marvel care arată a film și nu ca două-trei episoade puse cap la cap dintr-un serial mediocru. Corcind supereroul cu un thriller spy-fi produce unele dintre cele mai bune și în același timp diverse secvențe de acțiune din filmul american recent: inflitrări, fugăriri pe acoperișuri, lupte claustrofobice, confruntări între stiluri marțiale, lupte aeriene, ciocniri vehiculare, bătăi fără ifose care trasează tensiuni emoționale. Toate filmate nu revoluționar, dar incitant, fără șovăieli, cu o claritate care a tot lipsit, asamblate frumos într-un întreg coerent, bine ritmat.

Chef

După eșecul total ce a fost Iron Man 2 și dupa unii la fel de eșuatul Cowboys vs Aliens Jon Favreau s-a întors cu un filmuleț care nu poate fi privit altfel decât în cheie metaficțională și autobiografică, despre independența creativilor, relația lor atât cu directorii, cât și cea cu criticii, dar și despre nevoia unei reinventări artistice printr-o revenire la origini. În ciuda unui final prea optimist și a unei viziuni limitate asupra rolului criticului este un film dulce, o celebrare a independenței, a inovării, și mai ales a culturii joase care reușește să nu o condamne pe cea înaltă, chiar amețind granița dintre cele două. Și e o rară comedie care arată bine, proaspăt.

Calvary

The Guard al lui McDonagh fu un soi de răspuns irlandez la rural britanicul (și USAfilul) The Fuzz. Tot un buddy-cop movie în dialog cu genul, dar care în loc să așeze izolat intertextul prin montaj, compoziție și dialog spus cu limba îngropată în obraz, lasă clișeele să se zdrobească de realitate și unele de altele.

La fel ca în The Guard și Calvary urmărește un pilon al societății rurale încercând să-i dreagă cât poate problemele înainte de o confruntare care l-ar putea răpune. Dar aici este vorba despre un preot catolic, un individ lipsit de autoritate fizică și a cărui autoritate morală este știrbită de însăși instituția pe care o reprezintă. Mai mult de atât, nu are pe nimeni alături alături să-i împartă povara unor duhovnici fără har, a unei fiice sinucigașe, a comunității care îl urăște și a vinovăției că membrii ei ar fi îndreptățiți să o facă; lângă el este poate doar un Dumnezeu tăcut și inactiv, care se face văzut numai în austerul și totuși sublimul peisaj irlandez.

Edge of Tomorrow

Anuala tentativă de-a menține săltat egoul lui Tom Cruise prezentându-l lumii înalt, viguros, și hipercompetent s-a dovedit a fi unul dintre rarele filme în care te poți comporta ca Chomsky din articolul ăsta de la Onion. Soldați de toate națiile și genurile îmbrăcați în armuri robotizate se bat cu monștri fără de formă, cu niște Alții absoluți. Și face asta fără a fi neapărat steril și anost. Ecranizând în mare nuvela(cred că light novels sunt mai aproape de nuvele decât de romane) lui Hiroshi Sakurazaka, povestea amintește de opere SF incredibil de politice ca Starship Troopers, Armor, The Forever War și Forever Peace, dar (ceva mai puțin ca opera originală) reușește să găsească în măcel și suferință personalul, absurdul, chiar umorul. O fi problematic, nu o fi, e cu Tom Cruise și Emily Blunt îmbrăcați în roboței împușcând și tăind orătănii în stânga și dreapta. Good enough. Și l-o avut pe Brendan Gleeson.

All You Need is Kill era un titlu mult mai mișto. La fel și Live. Die. Repeat.

A Most Wanted Man

Adaptările după John le Carré sunt pe val. Nu cred că A Most Wanted Man al lui Corbjin e chiar lângă aproape capodopera genului ce este Tinker Tailor Soldier Spy, dar tot e un film fain rău, nu puțin mulțumită răposatului Philip Seymour Hoffman. Un film cu spioni care-i prea prins în mecanicism pentru a-și defini personajele în afara obiectivelor acestora sau a le explora însăși etica acțiunilor. Dar prin actorie, prin mici gesturi și mișcări și interacțiuni, prin camera care mai niciodată nu lasă personajele în dialog singure în cadru, ci prezentând o lume vie, activă, evită să filmeze niște caricaturi, ci doar profesioniști consumați de misiunea lor; consumați, dar nu orbiți.

Iar finalul e de un cinism strașnic.

Gone Girl

Nu știu dacă-i cel mai antifeminist film al anului deceniului sau o parodie a felului cum vede /r/TheRedPill femeia și viața conjugală. După explicita deconstrucție a masculinității din Fight Club și mai subtila critică a viteazului erou solitar din The Girl with a Dragon Tattoo aș vrea să sper că-i a doua variantă. În orice caz, uneori Fincher reușește să facă un film care nu-i interesant doar la nivel tehnic, la cum folosește inovativ efectele speciale și la cum stăpânește limbajul filmic, ci e chiar distractiv. Are personaje care se conturează și se nuanțează pe parcus, dar care se și umflă în delicioase caricaturi în timp ce navighează complicatul și fariseicul sistem mediatic nord-american. Iar structura romanească îi permite dezvoltări de situație, nu imprevizibile(imprevizibilitatea nu-i musai ceva bun), dar satisfăcătoare prin felul în care lasă elemente de ”fundal” să dospească, până devin relevante istoriei.

Interstellar

Nu mi-a plăcut atât de mult Interstellar. N-a fost chiar Nolan încercând să refacă 2001, ci mai degrabă încercând să aducă The Tree of Life în spațiu. Nu doar din cauza siropoșeniei poveștii complet nepotrivită pentru tehniciștii frați Nolan, dar și împrumutând mai multe tehnici de la Malick decât de la Kubrick. E un film moale, cu o chinuită afecțiune către pitoresc și rural, cu discursuri din off suprapuse peste secvențe trase în slow-motion și apoi inundate de muzică. E pur Malick acolo. Dacă punem și faptul că-i o poveste de familie și despre felul cum comportamentul unui tată se răsfrânge asupra adulților în care i se transformă copiii…Însă de abia lui Malick îi ies chestiile astea (cel puțin mie mi s-a părut că i-au ieșit. Sunt destule voci mai formate critic și estetic decât mine care mă contrazic), Nolan n-are speranțe că pur și simplu nu-i filonul lui.

Pe de altă parte, este unul dintre cele mai mari filme ale anului și are mai multe în comun cu Terrence Malick, cu David Lean, cu Steven Soderbergh atunci când nu face filme din seria Ocean’s, chiar cu și cu Stanley Kubrick. Nu se apropie de ei, dar pur și simplu faptul că un SF după nicio proprietate intelectuală anterioară, care nu are aproape deloc secvențe de acțiune, care-i până la urmă o călătorie încărcată tematic și textual cu baliverne despre puterea dragostei și a colaborării a ajuns să fie făcut și să aibă succes nu poate să fie decât un lucru bun.

Apropo, de ce s-o săltat de cur în sus tot internetul la lacunele de logică din Prometheus încât acum filmul e definit numai de ele și aproape deloc la cele din Interstellar?

Restul

Și mai tare mi s-a părut la anul ăsta că deși am văzut mai multe filme decât până acum au rămas chiar multe pe care aș vrea să le văd. Ceea ce nu știu să se întâmple așa des. Nightcrawler, Dawn of the Planets of the Apes, Fury, John Wick, The Zero Theorem, The Raid 2, Noah, Under the Skin, Blue Ruin și probabil încă niște unele.