Miracleman este banda lui Alan Moore. Sau așa este văzută. El a repus personajul pe hartă și el i-a înzestrat poveștile cu ceea ce l-a făcut memorabil și influent. Au urmat opt numere scrise de Neil Gaiman și ilustrate de Mark Buckingham care sunt rareori luate în considerare. Ar fi trebuit să fie mai multe, dar serialul s-a întrerupt din motive financiare. Sigur, sunt deseori menționate, însă aproape niciodată comentate. Ci sunt tratate mai mult cu regret pentru ceva ce ar fi putut deveni dacă ar fi ajuns la capăt. Tim Callahan mi s-a părut că a fost printre puținii care au încercat să atingă lucrarea și a ajuns la concluzia că e mai puțin o adevărată continuare a lui Miracleman și mai mult o extindere a ceea ce Gaiman făcea deja în Sandman.

mm17-00

Lucru de înțeles. Atât Miracleman, cât și Sandman împărtășesc focalizarea pe personaje periferice poveștii de ansamblu și efortul de a caracteriza actorii principali drept zei. Intangibili, neinteligibili, implacabili și reci sau cuprinși de o voluptate inumană. Atât zeii din Sandman, cât și familia Miracle sunt ființe stranii în a căror psihologie textul nu face eforturi să pătrundă. Pentru că nu poate. Dar în mod cert, făcând abstracție de persoana scenaristului și opera sa, oricum continuând povestea lui Moore ar fi fost greu de produs ceva care să se simtă la fel și să poată avea succes. Istoria a demonstrat asta.

Ciclul format de primele șase numere poartă numele de The Golden Age. Fiecare dintre ele urmărește câte un singur personaj până în cel din urmă unde sunt strânse toate laolaltă într-un carnaval apoteotic. Sunt povești închise care abordează tonalități diferite, mijloace narative specifice și chiar estetici proprii. Fiecare trasează un nivel al lumii și descrie cum a fost impactat de revoluția și domnia lui Miracleman, în general prin prisma unor personaje marginale, strânse mai mult în propriile angoase și suferințe umane, dar universale.

Miracleman 17

Primul număr, #17 A Prayer and Hope, descrie un pelerinaj prin Olympus către Miracleman, în speranța că acesta va împlini dorințele celor care se încumetă să-și poarte rugăciunile până la el. Vine cu un format familiar, un loc către care Gaiman se va tot întoarce de-a lungul carierei sale, amintind de The Cantebury Tales și este unul potrivit pentru a anunța un nou început. Paginile sunt compuse din casete înalte, care sparg o imagine continuă parcursă de figuri în continuă micire pentru a sugera imensitatea spațiului traversat, iar definirea se pierde deseori în schițarea primitivelor geometrice. Felul cum finisarea personajelor ajunge să se piardă în hașuri disperate sau lasă să se întrevadă construcția lor precară comunică mai mult despre caracterul lor decât nenumărate paragrafe descriptive. La fel cum și forma neomeneasc alungită, unghiulară și cristalină a lui Miracleman inspiră supraomenescul. Reușitele acestor numere se sprijină pe umerii lui Buckingham într-o măsură care trebuie apreciată.

Miracleman 18

Următorul, Skin Deep, prezintă un bărbat ale cărui eșecuri romantice l-au făcut să se izoleze de lume, mulțumindu-se să lucreze pe o moară de vânt. O aventură cu Miraclewoman îl vindecă de complexe și așteptări nerealiste, îl reaxează în firesc și echilibru emoțional. Paginile sunt împărțite în două jumătăți, de multe ori cu doar două cadre, însă uneori și acestea subdivizate, iar grafismul este lipsit de hașuri; doar culoare și pete puternice, întinse de cerneală, amintind de Red Tide al lui Steranko.

Miracleman 19

A treia poveste, Notes from the Underground, se petrece în locul unde morții valoriși prind viață, mai multe vieți chiar, și îl urmărește pe un reînviat Andy Warhol încredințat să-l întovărășească pe Emil Gargunza: geniul malefic care l-a creat pe Miracleman și care fost omorât de propria creație sub cârmuirea lui Alan Moore. Lucrat pe o grilă de nouă panouri, numărul se sincronizează cu arta pop, nu doar continuându-i activitatea lui Warhol după ieșirea acestuia din mormânt, dar aducând în prim-plan mecanicismul reproducerii indstrustriale a imaginii, reflectând tematic lucrul acesta centrându-și povestea pe clone robotice fungibile, punând în fundal figuri ale artei de cult și bruind stilistica paginilor prin colaje. Altfel, arată de parcă ar fi fost desenat cu creta colorată pe o tablă neagră, cu tușe grunjoase și personaje nedefinite, inspirând întunericul unui subteran.

Miracleman 21

Sărind momentan peste numărul 20, Spy Story este foarte evident o poveste de spioni, în dulcele stil al lu John le Carré, cu paranoia, proceduri meticuloase, neînțelegeri, confuzie și foarte puțină acțiune. Grila aproape constantă de șase cadre este claustrofobică, impune o artificialitate cinematică, de parcă rămâne mereu o peliculă între cititor și foaie, cu atât mai mult cu cât chenarele sunt mai mici decât ar permite pagina.

Miracleman 22

Ultimul număr, 22, încheie ciclul aducând toate personajele în locul unei mari sărbători mondiale, închegând ceea ce ar fi fost povestiri disparate și anunțând lucruri ce nu mai aveau să se întâmple, oferind un final fericit personajelor după ce doar le-a fost penetrată viața pentru a li se extrage și exploata drama în numerele precedente.

Miracleman 20

Întorcându-ne la numărul 20, Winter’s Tale, putem găsi cheia de boltă a seriei sau măcar a lui The Golden Age. Prezentând seara domestică din cadrul unei familii tensionate, mamei scenarist de film îi este servită de către fiica ei precoce, omnipotentă și heruvimică(heruvimi d-ăia mici și bucălați) o replică vis-a-vis de ultimul ei film:

Miracleman 20

Ceea ce pare a fi și ce încearcă Gaiman să facă aici. Fără a pierde complet din intertextualitatea și metatextul lui Moore, încearcă însă să regăsească elementul uman în aceste povești, concentrându-se nu pe ideile majore din spatele existenței supereroilor, nu pe cum ar fi putut căpăta puterile și cum ar funcționa acestea, nu pe ce ar putea face un supererou la scară globală, ci cum prezența unor asemenea ființe ar afecta condiția umană. Ce drame noi ar apărea și care ar fi de domeniul trecutului. Ce noi oportunități de a suferi și jeli și iubi am avea?

Rezultatul găsindu-se într-o sumă de povești mai coerente  și mult mai sensibile decât cele care le-au precedat, însă poate mai puțin incitante fiindcă nu vor să zdruncine temeliile lumii, să șocheze, să pârjolească. Sunt povești mai mici, mult mai puțin interesate să modeleze genul. Pe de altă parte, deconstrucția supereroului începută de Miracleman în timpurii ani `80 se consumase. O schimbare de macaz, chiar și temporară, se impunea. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care influența lor este trecută cu vederea. De asemenea și faptul că nu s-au bucurat de o circulație răspândită.

Miracleman 23

La fel cum pe foarte multe benzi apărute începând cu mijlocul anilor 80 au rămas amprentele lui Miracleman de Moore, același lucru se poate spune aproape în egală măsură și despre cel al lui Gaiman. Poate mutat cu o decadă înspre prezent. Moore a influențat benzile bombastice și violente, benzile care se scaldă în metatext jucându-se cu istoria fictivă a personajelor, benzi ca orice de la The Maximmortal și Marshal Law, aproape tot catalogul Wildstorm de după Stormwatchul lui Ellis, până la The Victories și The Mighty. Însă răspunsul oferit de Gaiman, acestă mutare pe personaj, folosirea  doar punctuală a metatextului, concentrarea pe mundanul găsit în umbra miraculosului, pe psihologia verosimilă a omului de rând, îmbrățișarea altor genuri tratând supereroul ca o prezență învăluitoare, dar periferică, aceste lucruri s-au propagat și ele. Se simte în primul rând în alte continuări ale benzilor lui Moore.

Aceleași abordări le găsim și în alte benzi care continuă opere marcare de Alan Moore(poate singurule continuări ale lui Moore care se bucură de succes și apreciere): Wildcats de Joe Casey și Sean Phillips, Supreme: Blue Rose de Warren Ellis și Tula Lotay, poate într-o mai mică măsură chiar și în Tom Strong de Peter Hogan și Chris Sprouse care au abandonat metatextulitatea atât de abundentă în benzile lui Moore, alegând să producă povești omogene cu supereroi, cu o doză sănătoasă de dramă trăită în familie.

Însă asta nu este tot, iar ecourile acestui Miracleman răsună chiar mai departe în industrie. În 1993 Kurt Busiek împreună cu Alex Ross publică Marvels, o miniserie de patru numere care se face remarcată, pe lângă o grafică fotorealistă, prin prezentarea supereroului prin obiectivul unui personaj lipsit de superputeri. Având o abordare similară, Busiek și Ross, alături de Brent Anderson, încep în 1995 Astro City, doar că aici, la fel ca în Miracleman, personajul ”neînzestrat” se schimbă de la număr la număr. Și la fel cum ar fi anunțat ultimele două numere din Miracleman, aceste episoade sunt alternate de capitole mai lungi, dedicate supereroilor înșiși.

Miracleman 23

Felul cum Miracleman a anunțat benzi ca Astro City pare să răsune și mai puternic atunci când ne gândim că al doilea ciclu s-a numit Silver Age și a început cu o pastișă ușoară la adresa acelei perioade din banda desenată cu supereroi. Pare astfel să se contureze intenția de a folosi și reflecta narativ delimitarea în ere a istoriografiei benzii desenate cu supereroi. Să ne amintim că Flex Mentallo a operat după aceeași structură, nefiind singura care să-și modeleze astfel istoriile. În mod similar, dar mult mai lax structural, procedează și Astro City cu cicluri ca Silver Agent sau The Dark Age. Iar știm sigur că Busiek este unul dintre oamenii care au citit aceste numere din Miracleman, nu doar fiindcă scenaristul este un avid devorator de benzi desenate, dar și pentru că a contribuit chiar la o antologie de povești cu Miracleman, intitulată Apochrypha publicată de Eclipse Comics în aceeași perioadă.

Poate fi deplasat să revendicăm de la Miracleman de sub Gaiman toată mișcarea din anii 2000 dedicată benzii cu supereroi înglobați în alt gen, benzi ca Powers, Alias și Daredevilul lui Brian Michael Bendis(împreuna cu Michael Avon Oeming, Michal Gaydos respectiv Alex Maleev), Planetary de Warren Ellis și John Cassaday, Gotham Central de Brubaker, Rucka și Lark, Action Comicsul lui Greg Rucka și Mathew Clark sau chiar apariții mai actuale ca Imperial de Steven T. Seagle și Mark Dos Santos. În primul rând pentru că există un număr semnificativ de precedente pentru astfel de povești. Însă după o perioadă de avidă deconstrucție și autocritică, urmată de una haotică și destructivă nu conform unui program artistic, ci după practici proaste în afacere, abordarea la care Gaiman ajunsese pentru a putea tunela afară de sub dărămăturile produse de Moore s-a dovedit a fi cea mai viabilă. Și șansele sunt mici ca cel puțin unii dintre acești autori să nu fi fost familiari cu soluțiile lui Gaiman.

Oricum, chiar dacă poate nu se bucură de un impact la fel de puternic, Miracleman de Neil Gaiman și Mark Buckingham rămâne o bandă care a anticipat multe dintre tendințele industriei nord-americane din anii ce au urmat. Iar spre deosebire de banda sub Moore, cât din ea a fost terminată se simte ca o operă mult mai definitivă, coezivă și plăcută lecturii. Proza lui Gaiman este amplă și riscă pe alocuri să sufoce povestea cu dulcegăriile sale, dar cu toate acestea reușește să ofere benzi dense, care se joacă incitant cu forma mediului pentru a reda cât mai bine confuzia, disperarea, izolarea, mâhnirea și vulnerabilitatea personajelor sale. Într-adevăr, capătă paloare lângă cele mai bune numere din Sandman, dar rămân benzi care cred că ar trebui mai des parcurse, ambițioase formal și asupra cărora sper că se va reveni.