Noi de ce nu avem? – II

Relația dintre starea divertismentului și economie

Remarcam data trecută că în vest mitul abundenței benzii desenate nu se ține deosebit de bine pe picioare. Dar are un sâmbure de adevăr. Acolo e într-adevăr mai mult decât ce avem noi. Acolo, există o industrie, cu toate șubrezeniile și compromisurile ei. Acolo există canale serioase de distribuție. Acolo banda desenată se găsește în librării și biblioteci publice. Există instituții care o predau și jurnale academice în care este studiată. Dar trecând peste factorul istoric[footnote]Iar în funcție de cine întrebi la noi chiar e izvorul benzii desenate.[/footnote] care este important și deloc de ignorat, însă nu știu dacă suficient și în niciun caz necesar[footnote]Că am asimilat bine atât comercial cât și cultural lucruri destul de străine de noi ca hip-hopul sau jocurile video.[/footnote] trebuie în primul rând să ne uităm și la alte diferențe.

Statisticile sunt o vraiște luată de la Word Bank de la tot felul de organizații și uniuni sau de la Institutul Legatum. Metodologia mea este barbară, dar pentru imaginea de ansamblu cred că își atinge ținta. Chiar dacă mi-ar fi plăcut să mai apară și alte date pe acolo. Doar că nu am găsit sau nu îmi erau foarte clare.

Din ce am strâns vedem că în primul și în primul rând suntem eclipsați economic de celelalte state cu care ne comparăm[footnote]Voiam să pun și Japonia pe acolo, dar mi s-a făcut lene. Stau destul de bine oamenii.[/footnote]. Iar produsele cultural-artistice, divertismentul și accesul la ele, fără a fi determinate exclusiv de economie sunt influențate puternic de aceasta. Să nu uităm că piața publicațiilor tipărite este în general șubredă, chiar dacă de mici suntem învățați că-i frumos să citim și să avem o bibliotecă plină de titluri clasice. O populație care are putere de cumpărare își permite să se distreze contra-cost. Să dezvolte obiceiuri costisitoare. Să experimenteze. Să caute. O populația care nu are așa ceva, iar un român are cam de trei ori mai puțină putere de cumpărare decât un american, nu doar că își limitează consumul de divertisment, dar devine și mult mai conservatoare în deciziile luate. O mișcare aventuroasă pentru un român cu venit mediu ar putea fi nu să cumpere Profeția Urbană, dar să decidă ca vara asta să nu meargă la Transformers, ci la How to Train Your Dragon 2. Și nu este vina sa. Este o problemă politică și economică, abia apoi socială și culturală, iar doar în final personală.

Bănuiesc că majoritatea dintre noi nu resimțim chiar atât de puternic diferențele sau o facem într-un fel mai ușor de atribuit comportamentului altor oameni decât propriei noastre condiții. Dar asta nu înseamnă că starea jumătății ăleia din populație care nu are acces la Internet nu ne afectează în diferitele demersuri. Apoi vedem că deși trăim într-o țară care se bucură de multe dintre fructele progresului, lipsesc lucruri de bază, lucruri considerate universale în alte părți. Ne plângem că nu avem benzi desenate, dar un sfert din populație nu are bude care să nu fie săpate în pământ.

Prin asta nu vreau să zic să capitulăm și să ne găsim alte interese. Zic să înțelegem două lucruri. Imaginea pe care ne-am construit-o despre banda desenată în alte părți este distorsionată printr-o mult prea puternică raportare și contrastare cu situația noastră. Și zic să înțelegem de ce la noi lucrurile nu se întâmplă ca în alte locuri și nu au cum să se întâmple prea curând. Pur și simplu sunt prea mulți alți factori în joc, mult mai puternici decât interesul sau dezinteresul publicului. Și mai zic că dacă vrem să găsim soluții să o popularizăm nu putem să ne uităm exclusiv în locuri unde realitatea istorică și economică este complet alta și să încercăm să … nici măcar să copiem soluțiile, ci să reapropriem de-a gata rezultatele acestor soluții. Tot ce au ei și noi nu avem, tot ce am înșirat la început sunt rezultatele unei istorii de schimburi economice antrenate în jurul benzii desenate. Nu invers. Au lucrurile alea pentru că banda desenată a produs valoarea în societățile respective.

Să ne întrebăm dacă ne place într-adevăr banda desenată, dacă ea ne interesează și nu pur și simplu imaginea aia vândută de cultura populară. Dacă nu vrem mai degrabă magazine și convenții și să colecționăm chestii și reproducem scene din Big Bang Theory. Dacă nu ne atrage superficial lustrul unei culturi pe care am experimentat-o doar osmotic și am perceput-o ca pe un simbol al unei prosperități găsită doar în filme. Eu sper că nu este acesta cazul. Și nevrând asta putem găsi alte forme prin care să o valorificăm. Atât comercial, cât și artistic. Putem seta alte metrici ale succesului ei. Nu să avem magazine specializate, unde să vindem mai mult jucării și să avem comicoane unde să fim ghettoizați în săli încinse și nădușite. Altfel, după cum ne-a arătat acum câțiva ani Viorel Pîrligras, nu este imposibil.