Vrei Godzilla? Vrei Godzilla făcut de americani? Cea mai bună alternativă în cazul acesta este Godzilla: The Half-Century War realizat de James Stokoe și publicată de IDW. Sunt câteva asemănări cu filmul lui Gareth Edwards, dar m-aș hazarda să zic că ele vin mai mult din materialul sursă, adică filmele de la Toho cărora le este tributar într-o formă respectuoasă, plină de afecțiune și fără a lega distracția și satisfacția cititorului de premisa că și el ar împărtăși acest respect și această afecțiune.

Și chiar dacă nu vrei Godzilla, dacă vrei pur și simplu James Stokoe cu grafica sa în care se întâlnesc idiosincratic Miyazaki și Moebius, al cărui detaliu impresionează și informează fără a se transforma în zgomot, cu letrajul său de mână atât de rar în banda de gen nord-americană și cu toate culorile alea psihedelice, chiar dacă vrei doar lucrurile astea, cred că va reuși totuși să sădească un interes pentru Godzilla.

Banda condensează istoria de jumătate de secol a personajului dezvăluind-o prin ochii lui Ota Murakami, un tânăr locotenent comandant de tanc care asistă în Tokyo, în 1954 la primul atac al marii reptile. Nu doar că asistă, dar vede picioarele de un monstruos ridicol cum afundă mașini în asfalt la doar câțiva metri în fața sa, cum trupul măreț trece printre blocuri lăsând doar moloz în jurul său și cum proiectilele tancului său se zdrobesc impotente de solzii imensului kaiju. Confruntarea este prezentată nu neapărat ca un dezastru natural, dar ca întâlnirea cu ceva de neînțeles, a cărui putere zdrobitoare adâncește sentimentul miceniei omului.

 

Următoarele numere au loc cam la intervale de zece ani, venind cu un Ota încontinuu îmbătrânit și crescând în ierarhia militară, urmărind Godzilla în moduri din ce în ce mai organizate și eficiente în timp ce tot mai mulți monștri răsar la suprafața. Și asta nu doar din întâmplare. Un fir narativ țesut în întreaga miniserie are de-a face cu folosirea monștrilor pe post de arme post-nucleare de distrugere în masă cu niște dispozivite care îi momesc în locuri specifice, plantate inițial de test, iar apoi  chiar cu intenții agresive.

Astfel, rolul lui Ota în bandă nu este doar de a sta drept martor la distrugerea cauzată de urâtanii, dar și de a încerca să oprească profitul de pe urma lor. Rolul său nu este totuși deloc de a înțelege ce se întâmplă. De a oferi ca cercetătorii din filme explicații pseudo-științifice cum ar fi ipoteza că SpaceGodzilla a fost creată după ce niște ADN de Godzilla a ajuns într-o gaură neagră și a evoluat într-o entitate cristalină. Ota oferă mici triumfuri și dezastre personale, fiind folosit pentru a putea prezenta monștrii atât  la la scară fizică, cât și emoțională. Oferă ambiție și vanitate, tristețea timpului care se scurge fără realizări majore și a unui corp care se degradează, care obosește.

 

Felul cum progresează acțiunea este și el unul isteț. Fără a se suprapune până la formalism pe istoria filmelor, evoluția interpretării lui Godzilla, a monștrilor cu care se întâlnește și confruntă este paralelă cu cea din forma cinematografică. Mai mult de atât, anii și locurile alese pentru fiecare număr trimit către diferite războaie sau alt fel de conflicte din istorie pictându-le ca pe niște confruntări între niște superputeri ce-și negociază prin forță disputele victimizând și făcând din restul lumii un mare teatru de război. Iar nu de puține ori, aceste conflicte apar din meschine calcule economice.

Orice ar atrage la început la Godzilla: The Half-Century War, miniseria rămâne o bandă nesperat de inteligentă și stratificată, oferind spectacol, violență și detaliat moloz, satisfacții emoționale prin creșterea personajului principal, antrenându-se în câteva exerciții metaficționale drăguțe și aruncând peste tot un pic de strat alegoric destul de pertinent. Aș prefera ca Stokoe să facă numai astfel de lucruri pentru că oricât de distractivă este Orc Stain, libertatea oferită de propria bandă și propriul univers nu-mi pare să forțeze o imaginație fecundă și un talent narativ abundent.