M-am lăbărțat cam mult cu textele astea despre Image și am impresia că o să mă repet.

Opere Semnificative

 

Spawn

De Todd McFarlane

spawn-1

Pentru foarte multă vreme Spawn a fost cea mai de succes bandă de la editură. Faptul că Spawn spune povestea unui agent de forțe speciale trădat care și-a vândut sufletul Satanei în schimbul răzbunării este irelevant. Pentru că povestea este atât de încurcată și afectat spusă, cu o mitologie în continuă creștere și îmbârligare, încât în mod cer nu-i vorba numai despre asta. Dar și pentru că succesul i s-a construit în primul rând pe imaginea unui supererou demonic, împrumutând în design nu puține elemene de la două creații ale lui Steve Ditko: Spider-Man și Doctor Strange.

Dacă Jim Lee și Liefeld stăteau în rând cu American Cyborg sau Split Second să fure ce a mai rămas din estetica și premisele lui Terminator sau Robocop după ce R.O.T.O.R. sau The Eliminators au terminat cu ele, McFarlane era pe buza inovației în ceea ce privește gunoiul popular, fiind cu doar câțiva pași în spatele lui Insane Clown Posse și un pic înaintea lui Korn (chiar colaborând cu ei ilustrându-le o copertă de album și regizând partea animată dintr-un videoclip) sau Marilyn Manson. Coerența sau calitatea artistică avea să conteze mai puțin decât să ofere chestii șocante pentru persoanele foarte religioase și conservatoare din State, dar și oarecum necesare și mustind a rebeliune pentru adolescenții crescuți în astfel de medii. Mai mult orice altceva estetica și atitudinea a fost ceea ce i-a oferit succesul.

Succes care s-a tradus într-un serial pe HBO, într-un film, câteva jocuri și în multi jucării. Asta a făcut ca Spawn să fie prototipul benzii moderne de la Image. I-au urmat modest The Maxx și fără pic de modestie The Witchblade și The Darkness care au pornit de asemenea cu o estetică distinctivă, cu o premisă care zice niște chestii care sar în ochi cum ar fi un război etern între lumină și întuneric și s-au ales cu un serial artistic de televiziune, ceva anime și manga, respectiv cu două jocuri. Și multe mărfuri auxiliare.

Alte benzi

2514117-bone_sourcebook__1995____page_1

Image s-a mai prefăcut de-a lungul anilor 90 că e chiar interesată de banda independentă care încearcă să facă și altceva în afară de ceea ce făceau Marvel și DC sau ar putea face vreodată cele două. Au publicat ceva Bone, ceva Strangers in Paradise, Age of Bronze, A Distant Soil și probabil că mai sunt câteva. De unele vor să uiți că au plecat de la ei, de altele nu prea le mai pasă că-s autorii neserioși și produc ceva din an în Paște. Nu știu cât de importante sunt benzile astea pentru ei, dar sunt pentru industrie.

The Walking Dead

De Robert Kirkman, Tony Moore și Charlie Adlard

Issue_1

Povestea e ceva telenovelă cu zombii desenată fain la început de Tony Moore și apoi plictisitor de Charlie Adlard. ”Full disclosure”, n-am citit prea mult din The Walking Dead. Mi s-a părut plictisitoare. Și lungă. Și plictisitoare. Nici din serial n-am văzut prea mult. Primul episod mi-a plăcut destul de mult apoi eeeh. Oamenilor le place povestea așa că ce boala știu eu.

Până să fie adaptată în serial era un titlu primit decent de recenzori și care continua să se vândă ok, chiar crescând încetișor, încetișor în vânzări, mulțumită lipsei de alternative în ceea ce privește benzile independente de gen. Și a sinergiei dintre reviste și colecțiile vândute prin librării sau Amazon. Chiar și pentru asta ar merita menționată. Că era o bandă independentă, chiar dacă tot de gen, care se vindea mai bine decât unele benzi de la Marvel sau DC. Că a fost una dintre benzile care a menținut Image și idealul pe care a fost construită editura de-a lungul unei perioade sterpe, pavând drumul către ceea ce se întâmplă acum.

Dar acum nu de asta este importantă. Ci pentru că a readus modelul Image al anilor ‘90. Fără a fi prima bandă de la Image adaptată în această perioadă, este cea care a repus pe masă posibilitatea transformării unei benzii într-o franciză multi-media de succes, bucurându-se nu doar de serial, dar de câteva jocuri video, de jocuri de societate și multe alte mărfuri. În timp ce Millar pare să fi avut grijă doar de sine, Kirkman a fondat un studio special pentru astfel de benzi al căror scop primar este de a deveni … altceva.

Godland

De Joe Casey și Tom Scioli

tomscioli-godland2009

Image a avut o perioadă când a fost ciudată. Adică…de o ciudățenie aproape demnă de banda de artă. Nu știu dacă Godland este prima de acel fel, dar e una dintre cele mai longevive. Și lui Joe Casey, cel puțin în parte, i se datorează cea mai longevivă, Elephantmen. Apogeul acestui fel de bandă a fost evident Bulletproof Coffin vol. 2 Dissintered. Și mai răsare câte un Change care să ne anunțe că nu-i totul pierdut.

În Godland Tom Scioli îl maimuțărește pe Kirby via desenele animate proaste americane din anii 80. Chestie pe care o va face mai bine în propriile benzi American Barbarian și The Final Frontier. Pe de altă parte, toți oamenii cu care lucrează îi poluează viziunea în moduri foarte interesante. Fiindcă omul chiar se ia în serios. Casey nu imită dialogul din benzile lui Kirby, ci transaltează dialogul ”hip” al lui Lee în contemporan, îndesându-l cu termeni care trimit la filosofie, la psihanaliză, la post-modernism într-o logoree de o pretenție și superficialitate fantastică. În timp ce culorile lui Nick Filardi sunt puternice și saturate, dar alese și aplicate într-un fel la care Scioli cu nostalgia sa anacronică nu știu dacă s-ar fi gândit. Felul cum viziunile artistice se izbesc cap în cap este ceea ce-i spectaculos în Godland după ce treci peste stil și designurile de personaje.

King City

De Brandon Graham

9781607065104_custom-fdbf8a8cad8df829feba91ff7d58d33c7976a323-s6-c30

Cu King City Image l-a căpătat pe Brandon Graham, care nu a mers la Oni unde a publicat ceva din Multiple Warheads sau unde publică Sharknife prietenul său Corey Lewis. Sau poate la Dark Horse unde publică alt prieten de-al său Adam Warren. Și Brandon Graham e important. Că face benzi faine, că știe oameni mișto cărora încearcă să le găsească un loc, păstrând astfel la Image un spațiu unde se încearcă stiluri ciudate și se întâlnesc influențe diferite și se spun povești de gen care provoacă cititorul, nu-s doar malaxări și reciclări de clișee. Și e o bandă faină.

King City face parte din ceea ce pentru o scurtă perioadă de vreme se numea ”fusion”, dar teremenul nu prea a prins. Păcat, că mie îmi plăcea și mi se părea oarecum util. Că descria benzi în principiu de gen, însă spuse folosind estetici și ritmuri narative nu prea generice. Cum ar fi îmbârligarea unei povești cu tineri neancoranți în viață ce urmează o carieră de hoție într-un viitor distopic cu ceva pokemon și conspirație cu finalizare lovecraftiană anticlimatic ignorată pentru un sfârșit mai intim, tratând în schimb creșterea personală a protagonistului.

Saga

De Brian K. Vaughan și Fiona Staples

saga17cover

Căpătând popularitate capabilă să eclipseze publicații de la Marvel și DC, iar asta în lipsa unui serial care să atragă cititori noi, Saga-i banda care a fundamentat Image ca fiind Locul pentru banda independentă de gen.

Înainte, cu tot cu reușitele financiare ale lui The Walking Dead, IDW, Oni și Dark Horse încă mai aveau o șansă. Webcomicul avea o șansă. Lumea care mai spera în primul rând să facă bandă desenată încă nu era convinsă de retorica lui Kirkman. Jason Aaron, Kieron Gillen, James Michael Straczynski, Rick Remender și Jonathan Hickman erau de ceva vreme mai concentrați pe banda bine plătită pentru Marvel sau DC. Plus că Remender își mutase ultimul titlul independent la Dark Horse. Fraction a publicat al treilea volum din Casanova la Icon. Rucka și-a publicat Stumptown la Oni și a scos singur pe net Lady Sabre. Anthony Johnston pendula între Oni și Avatar Press. Jim McCan a publicat un roman grafic la Archaia. Warren Ellis când își mai aducea aminte că scrie bandă desenată ori scria la Avatar ori la Marvel ori pe net. Chris Robertson a publicat Memorial la IDW. Andy Diggle a publicat Uncanny la Dynamite. Joe Harris a avut două miniserii consecutive la Oni. Mark Millar își scotea benzile din Millarworld la Icon. Toți au acum cel puțin o bandă la Image. Iar lor urmează să li se alăture de la Vertigo Grant Morrison(nu a mai publicat nimic la Image. Happy nu există!), Scott Snyder și Bill Willingham.

Concluzii

Image este la momentul de față un loc unde se pot întâmpla lucruri frumoase, dar tocmai ceea ce atrage autorii acolo este ceea ce îmi displace. Image publică în principiu orice și are o implicare editorială minimală. Ceea ce mi se pare că duce la risipirea de potențial în cazul unor titluri. Vertigo la apogeu în niciun caz nu ar fi fost ceea ce a fost fără Karen Beranger și editorii săi. La fel nici Dark Horse, nici 2000AD. Degeaba ai un Matt Fraction și Chip Zdarsky lucrând în perfect unison, dacă nu-i tragi un pic de mânecă să le zici că au ajuns să se prostească sau o Kelly Sue Deconnick cu o fantastică Emma Rios dacă nu le explici că-s nițel incoerente. Și adevărata revoluție de la Image nu are nicio treabă cu felul de benzi publicate, ci cu felul cum publică benzi. Direct sau indirect, distribuția digitală lipsită de DRM este ceea ce va schimba industria.