Am observat o treabă. Marvel s-a umplut și continuă să se umple de clone de David Aja [footnote]De fapt de David Mazzucchelli circa Born Again, dar vrem oare să comparăm alți artiși cu Mazzucchelli? Nu, nu vrem asta fiindcă am fi răutăcioși cu ei.[/footnote], iar în același timp DC de clone de Frank Quitely. Desigur, cuvântul clonă este urât și sugerează lipsa unor calități sau chiar lipsa unei estetici personale prezente în lucrărilor acelor artiștii considerați derivați, dar e doar un viciu de exprimare. Dar cred poate să fie un mic studiu de caz despre cum editurile ajung să prefere anumite stiluri, mai mult decât un zeflemitor și neconvingător ”asta se vinde”. De asemenea este și o demonstrație a faptului că nu există un ”stil” al benzii desenate nord-americane.
Aja în Hawkeye #3.
De exemplu, la Marvel lucrurile s-au întâmplat cam așa: David Aja a lucrat la una dintre cele mai populare benzi de la Marvel din ultima vreme: Hawkeye[footnote]Acum, această continuitate grafică ar putea considerată ca începând chiar mai devreme, de la perioada când The Amazing Spider-Man era scris de Joe Kelly, Mark Waid, Fred Van Lente și Dan Slott, ilustrat în reprize printre alții de Marcos Martin, Paulo Rivera, Lee Weeks, Michael Lark sau Paul Azaceta, primii doi trecând apoi apoi la Daredevil împreună cu Mark Waid, acesta fiind titlul cu supereroi care s-a deschis criticilor și fanilor din afara tranșeelor benzii cu supereroi prin lejeritatea poveștilor, umorul lor și evident cultivând estetica asta stilizată, abudentă în cerneală. Totul întâmplându-se sub supervizia editorială a lui Stephen Wacker. În mod cert fără acele benzi Hawkeye și tot ce a urmat nu s-ar fi întâmplat, dar apariția lui Hawkeye a fost un moment de cotitură din mult puncte de vedere și este clar că titlurile ulterioare nu doar continuă niște politici vagi care au dat roade în trecut, ci se inspiră puternic din banda lui Fraction, Aja et co. De asemenea, dacă mergem regresiv pe arborele genealogic ajungem tot la Born Again și după cum am stabilit, nu vrem asta.[/footnote]. Bandă cu vânzări imediate ce-i drept medii, însă cu un succes critic excepțional și, mai mult, care a lăsat urme adânci prin rândul fanilor. Genul de bandă despre care se vorbește și care se citește multă vreme după ce încetează să mai fie vitală sau chiar să se publice. Fără îndoială Aja a fost un motiv important pentru reușitele ei. Problema este că nu îi este deosebit de ușor să mențină un program lunar. Motiv pentru care au fost introduși câțiva graficieni oarecum capabili să-i emuleze stilul, printre care Javier Pulido(spaniol, la fel ca Aja) și Steve Lieber.
Lieber în Hawkeye #7
Acest lucru i-a pus în contact cu editorii de la Marvel care le-au oferit titluri proprii când a venit vremea să mai ducă la apa calul de câteva ori, încercând să reproducă reușita benzii lui Aja și Fraction. La momentul de față Pulido lucrează la She Hulk alături de extrem de prolificul Charles Soule, iar Steve Lieber la The Superior Foes of Spider-Man împreună cu Nick Spencer. Cu același scop au apărut și benzi din partea unor oameni care au fost căutați expres pentru a menține activ interesul și entuziasmul fanilor care au fost prinși prima dată de banda celui mai puțin interesant avenger.
Michael Walsh în Secret Avengers #1
Cel mai evident astfel de titlu ar fi Secret Avengers ilustrat în mare parte de Michael Walsh, pe scenariul lui Ales Kot. Dacă Pulido are totuși stilul său distinctiv, mai plat, mai puțin riguros cu anatomia și o preferință clară pentru paginile duble, iar Lieber este prins într-un soi de limb din cauza coloritului, Walsh încearcă să-l reproducă pe Aja aproape la literă. De la figurile idealizate și zvelte până la urmele de pensulă lăsate pentru calitatea lor grafică și texturală, mai mult decât pentru reprezentare. Ajută și faptul că acesta este natural stilul său, însă e greu de negat că asemănarea i-ar fi oferit această slujbă. Ar mai fi câteva lucruri de spus legat de felul cum au fost gândite echipele creative, dar mai mult pe partea de scenarist, Marvel tinzând să rotească artiștii uneori fără a ține prea mult cont de continuitatea estetică pe termen lung, tinzând să fie foarte puțin interesați de ce se întâmplă cu benzile după primele numere.
Frank Quitely în Batman and Robin #3
La DC s-a întâmplat un lucru asemănător. Frank Quitely a colaborat în mare parte doar cu Grant Morrison, în ultima vreme exclusiv cu el, și nu este deloc într-o mică măsură responsabil de rușitele unor benzi ca Flex Mentallo, We3 sau All Star Superman. Când s-a anunțat că Morrison avea să-și încheie lunga perioadă petrecută cu Batman prin Batman and Robin ilustrată de Frank Quitely, această reuniune a fost principalul factor care a animat entuziasmul pentru serie. Din nefericire, urmând unor probleme de sănătate, Quitely a fost capabil să ofere grafica doar pentru primele trei numere, iar editorii lui DC și Morrison i-au căutat înlocuitori în Philip Tan, Cameron Stewart, Frazer Irving, Andy Clarke și în final în Chris Burnham, chemat ca un înlocuitor în ultimul moment pentru câteva pagini din Batman and Robin #17.
Chris Burnham în Batman Incorporated Leviathan Strikes #1.
Chris Burnham în Batman Incorporated Vol.2 #1
Ceea ce au remarcat fanii, probabil și editorii, e că Burnham lucrează destul de asemănător cu Quitely. Cel puțin cu un Quitely tânăr. Același simț pentru grotesc, aceleași hașuri simple și dense prin care caută forma figurilor dând personajelor aspectul de organic, atenția acordată detaliului, spațiului și logisticii acțiunilor. Sigur, sunt diferențe, Burhman este mai caricatural, Quitely preferă chenarele întinse fie în înălțime sau lungime. Am impresia că Burnham, deși poate scoate niște pagini superbe și extrem de eficiente, neghidat sacrifică deseori claritatea secvenței. Dar felul cum se asemeamănă, în special în contrast cu restul artiștilor din benzile cu supereroi, este mai mult puternic decât cel prin care diferă. Și nu cred că este o coincidență că această asemănare cu cel mai puternic colaborator al lui Morrison l-a făcut să devină repede noul său partener artistic preferat.
Burnham în Batman Incorporated Vol.1 #4, căutând să-l imite pe Yanick Paquette
Astfel, ceea ce avea să devină o nouă poveste, una poate mai puțin ambițioasă și în mod cert secundară canonului, prin Batman INC, scrisă tot de Grant Morrison, ilustrată de Yanick Paquette, ajunge să fie încununarea întregii perioade petrecute cu personajul odată cu numirea lui Burnham ca artist principal, Morrison schimbând traseul narativ al poveștii.
Aaron Kuder în Action Comics #30
Aaron Kuder în Action Comics 31
Burnham este de asemenea prieten cu Aaron Kuder pe care l-a pus în contact întâi cu Boom! Studios. Acolo l-a înlocuit pe Burnham la The Amory Wars: In Keeping Secrets of Silent Earth: 3[footnote]Da, e adaptare în bandă desenată a albumului de la Coheed and Cambria[/footnote], după care a fost contactat de DC. A realizat câteva coperte, printre care una la Batman Incorported și una la Batman, apoi a fost grafician în tranziție pe câteva titluri până i-au găsit un loc destul de stabil la Action Comics, unde împreună cu Greg Pak preiau titlul de la … Grant Morrison [footnote]După o foarte scurtă și irosită perioadă petrecută acolo de Tony Daniel[/footnote]. Kuder lucrează și el într-o estetică asemănătoare celei a lui Quitely și Burnham. Poate un pic mai convențional, având o linie mai hotărâtă, sculptând formele mai mult decât căutându-le, hașuri organizate și figuri mai clasic supereroice, aducând aminte poate mai mult de Arthur Adams, dar oricum în spectrul acesta al stilurilor.
Ian Bertam din Batman Eternal #11.
Iar destul de recent în familia de titluri cu Batman și-a făcut apariția Ian Bertam. Debutând ilustrând o poveste scurtă din Detective Comics #27, iar apoi înteg Batman Eternal #11, număr al cărui antagonist principal a fost introdus și folosit până atunci doar de către Morrison(vezi mai sus), făcându-se cel mai puternic remarcat într-un număr din Batman Incorporated. Lucrând foarte asemănător cu Burnham, Bertam este și mai deschis grotescului și detaliului. În ilustrațiile personale este obsedat de gângănii și târâtoare, reușind să aducă această marcă personală în munca sa ca simplu angajat.
Acum, Marvel și DC nu cultivă doar astea două…nu vrea să le zic stiluri…estetici. Marvel are oameni ca Deodato, Ribic, Acuna, Ramos, Lopez, Alphona, Del Mundo etc. Iar DC chiar dacă sunt un ceva mai coerenți (nu că ar fi un lucru bun) și mai conservatori publică benzi realizate de Chiang, Zircher, Gleason, Saiz, Manapul, Sorrentino sau Capullo. Dar mi se pare interesant cum poate lua naștere un ”stil” al editurii sau măcar al unei familii de titluri (de obicei sub un editor-șef care le supervizează) și de ce editorii caută anumite caracteristici într-un artist. Fie că este vorba de a menține continuitatea grafică a unei benzi care tocmai pe partea artistică s-a remarcat, pentru a păstra relațiile de lucru cu niște oameni care s-au dovedit a fi de încredere, motivat de gusturi personale sau poate chiar pentru că într-adevăr s-au stabilit niște așteptări referitoare la aspect, lucrurile rămân fluide și evoluează cu oarece organicitate chiar și în benzile mainstream corporatiste.
Leave a Reply