Miracleman este un titlu în mod cert cunoscut de mulți dintre cititorii benzilor cu supereroi, dar popularitatea sa e departe de cea a altor creații ale lui Alan Moore, fiind incomparabil mai mică decât cea a lui Watchmen sau chiar a lui V For Vendetta, care și-a început publicarea în același timp. Mai degrabă o precede reputația de bandă deosebit de violentă, de explicită, care a dedicat un număr chiar prezentării unei nașteri în complet detaliu anatomic. Parte din eclipsarea ei de alte opere se întâmplă evident din cauza lipsei unei adaptări cinematografice, parte din cauza absenței nu doar a unei ediții definitive care să strângă toată bandă într-un volum sau două, dar chiar a accesibilității limitate a versiunii în foileton a benzii.
La origini personajul Marvelman cam a fost echivalentul produselor piratate de chinezi și vândute prin bazarele și piețele din țară. Un soi de Adibas sau Terminator al supereroilor, conceput de Mick Anglo pentru a-l înlocui pe Captain Marvel[footnote]Captain Marvel este un supererou inspirat de Superman, care l-a depășit la o vreme în popularitate și ale cărui aventuri chiar au ajuns să-și influențeze sursa de inspirație. Tânărul orfan Billy Batson a primit de la un vrăjitor puterea de a se transforma în puternicul și miticul Captain Marvel la rostirea cuvântului magic Shazam. În timp și prietenii său au primit puteri similare. Unul dintre antagoniștii săi este hidrocefalicul, și un pic semiticul, Doctor Sivana. Marvelman este fix același lucru cu mici schimbări estetice.[/footnote] în urma unei situații complicate. La fel ca în alte țări europene după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a susține economia și artele locale, importarea de benzi desenate nord-americane a fost interzisă oficial din motive morale. Totuși, au fost găsite soluții. Compania britanică L. Miller & Son a publicat o perioadă reproduceri alb-negru după benzile de la Fawcett Comics, însă când această a fost forțată de DC să îl retragă pe Captain Marvel de pe piață, publicul britanic nu era gata încă să renunțe la supererou. Astfel a luat naștere Marvelman ca o imitație foarte fidelă a unei benzi care s-a modelat după Superman. Revista s-a bucurat de un pic de succes ajungând să fie republicată prin Italia, Australia și Brazilia. S-a stins în 1963.
Dar a fost înviat în 1982 în nou înființata revistă britanică Warrior pentru a oferi diversitate publicației. Faptul că Marvelman se putea legitima prin longevitate nu strica deloc. După ce autori mai experimentați și mai cunoscuți la vremea aceea ca Steve Moore și Steve Parkhouse nu au fost interesați să lucreze la personaj, Dez Skinn, directorul lui Warrior, decidă să ofere slujba necunoscuților Alan Moore și Gary Leach. Încă de la început au fost dificultăți de organizare pentru că Leach este un artist foarte perfecționist și lent, ducând la înlocuirea sa cu Alan Davis. Până la urmă Davis a refuzat să mai colaboreze cu Alan Moore, iar stripul a luat o pauză în 1984, chiar în mijlocul unei povești. În Warrior s-a anunțat că decizia a fost luată din cauza lui Marvel care a ridicat acuzații de încălcare a trademarkurilor, însă s-a recunoscut într-un interviu publicat în Kimota! The Miracleman Companion că doar s-au folosit de acest pretext pentru a ascunde disensiunile interne redacției. Banda s-a mutat pe țărmurile americane, unde a fost pasată de la Star*Reach la Pacific Comics la Eclipse Comics, care într-un final a început să reediteze și să coloreze banda în august 1985 sub numele de Miracleman. De abia în aprilie 1986 ajunge să ofere material cu adevărat nou [footnote]Cu o mică excepție. Primul număr al ediției de la Eclipse se deschide un tribut inexistent în Warrior la benzile lui Mick Anglo înrămat ca un vis al protagonistului prin care ar trebui să se juxtapună inocența poveștilor originale cu greutatea și violența celor oferite de Moore și colaboratorii săi.[/footnote], întâi alături de Chuck Austen, apoi de Rick Veitch și în final de John Totleben. Cu un traseu atât de sinuos și fără o versiune definitivă relativ ușor de obținut[footnote]Cel puțin până când termină Marvel să o publice și lansează inevitabilă și necesara versiune colectată.[/footnote], cred că este clar de ce nu e o bandă mai des citată în discuțiile despre evoluția genului care au loc în afara fandomului.
Alan Moore transpune personajul într-o lume nu chiar apocaliptică, dar în care anxietățile anilor `80 sunt extrapolate, devenind o normalitate care nici acum nu-i chiar greu de întrezărit. Amenințarea nucleară atât din partea unei arme cât și a deșeurilor, teroriști (albi și de-ai locului), derapaje între clasele sociale, sărăcia și șomajul par să fie la ordinea zilei. Există griji și râvnă și frustrare în personaje. SFul, fantasticul, miraculosul clivează mundanul în moduri nu diferite de cele în care o va face și în Swamp Thing sau în Watchmen. În această lume trăiește Michael Moran, un ziarist bântuit de coșmaruri, migrene din ce în ce mai apăsătoare și de un cuvânt pe care nu și-l poate aminti.
Asistând la deschiderea unei centrale atomice, Mike, fotograful său și o mulțime de protestatari sunt luați prizonieri de către o un grup de tâlhari mascați care vor să fure combustibilul nuclear și să-l vândă la licitație. Sub stresul momentului și ajutat puțin de circumstanțe Michael își amintește cuvântul care îi stătea pe limbă și strigă ”Kimota”, transformându-se în Miracleman. Transformarea nu vine doar cu un nou trup, mai puternic și apolinic, dar cu o minte asemenea înnoită și cu amintiri întregite.
După care nu începe să aibă aventuri, să salveze oameni, să se joace de-a supereroul. Mai degrabă caută să se exploreze pe sine. Să încerce să afle cum de a ajuns să fie o astfel de ființă miraculoasă, de ce și-a uitat identitatea secretă, ce s-a întâmplat cu foștii săi aliați și prieteni, iar atunci când conflictul apare, clișeele ficțiunii cu supereroi sunt atacate. Cu toate că nu mereu deosebit de reușit și nu-s convins că mereu intenționat. În ciuda faptului că povestea pare să fi fost plănuită în avans, dovadă fiind un episod ilustrat Dave Gibbons care prezintă anticipat aventurile lui Miracleman și ale unui personaj care încă nu și-a făcut apariția, rolul său nu pare să fi rămas clar. Skinn în mod cert părea să o vadă ca pe o bandă mai tradițional supereroică, un pic mai aproape de ceea ce a făcut pentru Marvel UK, cu cafteli și antagoniști și superrăufăctori, precum și încuraja sădirea de referințe în titluri către alte stripuri din revistă. Lucruri care s-au aplanat după traversarea oceanului.
Michael Moran, încropește din frânturi de amintiri ultima aventură a sa și a fraților săi surogați, Kid Miracleman și Young Miracleman. Au fost atrași într-o capcană pe o stație spațială, iar acolo prinși într-o explozie nucleară, căruia i se crede unic supraviețuitor. Până când într-unul dintre primele episoade află nu doar că și Johnny Bates, alter-egoul uman al lui Kid Miracleman, a scăpat cu viață, dar că acesta nu s-a întors niciodată în trupul său natural. Devenit adult, recunoaște că s-a folosit de puterile sale supraomenești pentru a cumula putere lumească lăsându-se corupt de întreaga sa forță. Descoperit, încearcă să-l răpună pe Moran și având un control superior al abilităților comune aproape că reușește să-l curme fără prea mult efort. Doar decizia neinspirată de a ține un scurt discurs maniacal îi aduce înfrângerea, rostind din neatenție propriul cuvânt al puterii, astfel ”Kid” Miracleman revenind în trupul copilului cu care își împarte existența. Micul Johnny Bates fiind traumatizat până la muțenie de atrocitățile la care a luat parte se află în imposibilitate, pe moment, de a își rechema dublul malefic și omnipotent.
Din punctul meu de vedere aceste prime câteva episoade[footnote]Însumând doar un număr jumătate din șaisprezece din versiunea de la Eclipse.[/footnote] sunt cea mai puternică parte a lui Miracleman. Nu doar fiindcă este cea mai concentrată narativ, cea mai corentă grafic și cea mai echilibrată, dar fiindcă reușește să se proptească în structura genului pentru a-și susține premisa incredibilă. Restul benzii se concentrează pe împletirea de non-povești sau povești nefericit spuse, în ciuda unor idei interesante, atât în abordarea genului, cât și în felul cum se desfășoară grafic narațiunea.
După confruntarea răsunătoare cu Bates, protagonistului i se propun câțiva antagoniști mult inferiori, povestea reușind doar să servească originea lui Miracleman. Aflăm că este opera unui savant malefic, Emil Gargunza, care a practicat inginerie inversă pe o navă extraterestră prăbușită, folosind tehnologia obținută pentru a-i produce pe cei trei din familia Miracleman. Toate amintirile sale despre aventurile fantastice, dar copilăroase, i-au fost inoculate de către Gargunza în încercare sa de a-l transforma într-o armă; nereușind, îl explodează. Apoi Moran are probleme conjugale atât din cauza neobișnuitei sarcini a soției sale care poartă în pântece sămânța lui Miracleman, dar și din cauza dificultății de a se compara cu perfecțiunea alteregoului său. Se întâlnește cu extratereștrii din a căror tehnologie a fost zămislit. Află că Gargunza a creat și o Miraclewoman care a stat ascunsă în umbră în tot acest timp, motiv pentru care pare mai matură, mai înțeleaptă și are tendința să-și emancieze emoțional omologul masculin. Ca orice personaj feminin care se respectă dintr-o bandă de Alan Moore. Scenaristul încearcă să abandoneze premisele benzii de gen, pendulând între ele și realism, în general nereușind să ofere autenticitate, ci doar șoc fără catharsis. Excepție făcând o mână de pagini de Veitch și bătălia finală care decimează întreaga Londra. Dar și acel episod iese defavorabil comparat cu începutul.
Într-un final, interesul pentru Miracleman devine unul pur taxonimic, fiindcă într-adevăr aici pot fi găsite numeroase teme și motive care vor fi exploatate nu doar de Moore de-a lungul carierei sale, dar de întreaga industrie. Și poate unul estetic pentru numerele lui Leach, apoi cele ale lui Totleben și câteva momente de Veitch. Cu toate că se simte într-o oarecare măsură mână lui Moore dictând secvențele, pasul narațiunii este deseori șovăielnic, părând să depindă mult mai mult de măsura în care artiștii îi înțeleg intențiile. Care intenții oricum par a fi mai modeste decât ce va veni după. Lipsește uzul închiderii eliptice, al cumulării tipurilor de tranziții și al structurii din Watchmen, lipsește formalismul jucăuș și măiestriea în folosirea clișeelor genului din Supreme sau din benzile de la ABC. Este banda unui autor încă în devenire, iar spre deosebire de Ronin al lui Frank Miller, nașterea nu este una chiar spectaculoasă, ci este îndelungată și chinuită. Cu atât mai mult cu cât la momentul publicării numerelor de la Eclipse, Moore oferea deja prin Swamp Thing și The Watchmen fructele coapte ale acestui travaliu sângeros.
Totuși, nu poate fi trecută cu vederea. Nu doar pentru forța avută atunci când reușește să-și lovească ținta, dar pentru toate lucrurile nu neapărat anticipate, dar în mod cert catalizate. Căutarea realismului, împingerea granițelor morale, violența, ambiguizarea moralității, încercarea de a explica ”științific” superputerile. Nimic din toate acestea nu ar fi lucruri noi. Chiar unele dintre abordările regăsite aici[footnote]De exemplu, Moore își înconjoară supereroul cu un câmp de forță remarcând că simpla forță fizică nu i-ar permite să realizeze numeroase fapte de care se face responsabil. John Byrne a ajuns cu câțiva ani înainte la o soluție similară cu cea a lui Moore dându-i lui The Guardian un soi de telekinezie prin care să distribuie greutatea unei clădiri atunci când o ridică, fiindcă altfel s-ar surpa sub propria greutate concentrată pe o suprafață atât de mică cum este cea a unei perechi de palme.[/footnote] erau deja explorate încă de la Fantastic Four de Kirby și Lee sau The Amazing Spider-Man al lui Ditko și Lee.
Dar sunt și lucruri care cu greu ar fi putut fi încercate în afara climatului permisiv al benzii independente în care a luat naștere Miracleman. Ultraviolență, revizionism precis, analogi lipsiți de reverență, evocarea stilistică a poveștilor din Era de Argint contrapunctat cu realismul prezentului, o grămadă de metatext, conspirații, problematizarea premiselor clasice ale genului, în special relația sa cu autoritatea și agresivitatea. Și tot ceea ce am enumerat în paragraful anterior amplificat. Chiar dacă impactul efectiv al acestor povești asupra publicului nord-american este limitat în comparație cu cel al lui Swamp Thing sau Watchmen, același lucru nu se poate spune despre cel asupra autorilor. Grant Morrison le-a citit. Mark Millar le-a citit. Warren Ellis le-a citit. Peter Milligan și Brendan McCarthy le-au citit. Rick Veitch nu doar că le-a citit, dar a lucrat la câteva numere. Neil Gaiman mai mult decât le-a citit, dar a preluat de la Moore ștafeta. Aproape orice bandă modernă cu supereroi care nu este de la Marvel sau DC, sau chiar și de acolo, are în ADNul său ceva Miracleman, luând segmente semnificative din ea. Înaintea sa au fost Superduperman, Omega Man, The Manhunter. Dar este ușor de văzut cum prin Miracleman genul s-a focalizat în Bratpack, The Maximortal, Supreme, Stormwatch, The Authority, The Sentry, Ultimates, Supreme Power, The Mighty, Irredeemable, Victories, Satan’s Soldier și multe altele. Toate acestea au mult mai multe în comun cu Miracleman decât cu mai des citatele influențe The Dark Knight Returns sau The Watchmen. Singura treabă este că acum, multe dintre acestea mi se pare mai interesante decât Miracleman în sine.
Dacă The Dark Knight Returns și The Watchmen sunt părinții benzii desenate moderne cu supereroi, Miracleman este unul dintre bunici și încă unul care, de bine sau de rău, a fost genul de bunic care și-a crescut nepoții în absența părinților.
Leave a Reply