Că tot se vorbește despre ”femeia cu barbă” ce a câștigat Eurovisionul mi-am adus aminte de o mică gafă făcută de mine prin toamnă când, încercând să familiarizez oamenii cu diferiți autori și să stârnesc discuții pe grupul de Facebook Banda Benzilor Desenate, am creat un soi de turnament între scenariști bărboși și spâni.

Apoi mi-am dat seama că evenimentul cu bărbile/non-bărbile este foarte exclusivit, prin propria premisă în principiu nepermițând accesul femeilor (fiindcă puținile scenariste din industrie au mai toate păr pe creștet și nu prea pe față). Pentru a repara lucrurile am prezentat apoi câteva scenariste.  Am încercat să mă mențin cât mai aproape de mainstream sau măcar de gen, fiindcă alternativii fac o treaba mai bună cu egalitatea and stuff. Ceilalți încă sunt la faza cu ”girls are yucky”.

Kathryn Immonen

969338_10202071443418398_1555016118_n

Mie îmi place mult de tot. A început scriind două webcomics împreuna cu soțul ei Stuart, Moving Pictures și Never as Bad as you Think. Prima prezintă Franța sub ocupația nazistă din perspectiva unei canadiene care lucrează drept custode la Louvre, având grijă de numeroase picturi și opere de artă minore. Acum se găsește colectată de Top Shelf. Cel de-al doilea consta din stripuri individuale și independente, uneori formal inventive, fiecare construit în jurul unei fraze sau cuvânt ales aleatoriu. Cred că este colectată de Boom!.

A lucrat de asemena la Marvel, scriind unele dintre cele mai distractive miniserii ale editurii din ultimii ani. Un back-up feature cu Hellcat în Maravel Comics Presents, tot împreună cu Stuart, apoi o miniserie cu Hellcat ilustrată de David Lafuente. A preluat pentru o scurtă perioadă de timp Runaways împreună cu Sarra Pichelli și cel mai recent i-a urmat lui Kieron Gillen la Journey into Mystery, care pentru cât a durat a fost una dintre benzile mele preferate de la editură.

Kathryn scrie benzi dense, care nu bat pasul pe loc, care riscă să te piardă dacă nu ești atent, pline de momente frumoase de caracterizare și interacțiuni între persoanje, cu dialoguri savuroase care pocnesc de energie fără a avea manierisme enervante, care se dovedesc a fi într-adevăr amuzante fără a fi stupide, dar și grave când poveste cere lucrul acesta.

Becky Cloonan

1240565_10202078846003458_1276435957_n

Cunoscută în primul rând pentru colaborările cu Brian Wood la Demo, Chanel Zero, Northlanders și Conan, Becky este o caricaturistă desăvârșită și pe cont propriu. Ba chiar aș zice că se descurcă mult mai bine pe cont propriu. Publică mini-comics de prin 99, a publicat și colaborat la Pixu: The Mark of Evil și 5 împreuna cu greii benzii braziliene Gabriel Bá, Fábio Moon și Vasilis Lolos, a apărut în volumul 2 și 3 din Flight. TokyoPop i-a publicat primul volum dintr-un roman grafic, East Coast Rising, despre pirați ”punk rock” într-un viitor, din ceea ce-mi dau seama, apocaliptic și înnecat de ape, iar recent a terminat o trilogie de one-shots aflate între fantastic și horror compusă din Wolves, The Mire și Demeter, inspirate de mituri și folclor. A ilustrat pentru Gerard Way la Dark Horse The True Lives of the Fabulous Killjoys.

Actualizare: La momentul de față contribuie la diversificarea și deschiderea mult prea îmbâcsitului univers DC, scriind Gotham Academy. Cel mai succint cred că poate fi descrisă drept Harry Potter în Gotham, însă cu un personaj principal feminin și fără bălării cu copii aleși sau destin. Iar în curând va lansa la Image banda SF Southern Cross.

Kelly Sue DeConnick

999779_10202089119180281_1397205851_n

A intrat în industrie cumva mai eliptic, lucrând destul de mult la adaptări de manga în engleză pentru TokyoPop. Prin 2007 a scris un spin-off la 30 Days of Nights la IDW. Apoi a publicat în câteva antologii ca Girl Comics, Comic Book Tattoo, CBGB, a scris câteva one-shoturi la Marvel cu personaje feminine, ca Rescue și Sif, iar în 2011 a scris Osborn: Evil Incarcerated, o miniserie de cinci numere ilustrată de Emma Rios și ultimele numere de la Supergirl înainte ca titlul să fie anulat și repornit în New52. De atunci a primit serialul Captain Marvel, a preluat de la Brian Michael Bendis Avengers Assemble și a scrie Ghost pentru Dark Horse. Avengers Assemble este una dintre cele mai distractive benzi cu supereroi pe care le-am citit în ultima vreme și cel mai mișto lucru care s-a întâmplat cu linia aia de benzi de la primele numere ale lui Bendis la New Avengers, când era încă interesant ce făcea. Din nou împreună cu Emma Rios are la Image o serie western cu câteva elemente de fantasy (mai mult fabulă), mult sex și multe cafteli mișto. Aș minți dacă n-aș zice că totuși Rios este vedeta. Dar hei, și e tot o tipă.

Actualizare: Și-a extins catalogul independent cu Bitch Planet, o bandă care se anunța ca tribut pentru genul de film exploitation ”women in prison”, însă din fericire s-a dovedit să nu fie mai deloc așa ceva. E un debut scenaristic mult mai puternic, mai închegat și una dintre puținele benzi de gen declarate feministe care chiar ating prin tematică și istorie problematici de teorie feministă. Iar eseurile din încheiere semnate de Danielle Henderson au devenit rapind niște must-reads pentru mine.

Caitlín R. Kiernan

1239029_10202125288844500_1198735936_n

Caitlín R. Kiernan are o carieră destul de franjurată și nu deosebit de vastă în banda desenată. A lucrat o vreme în geologie și paleontologie ca profesoară și muzeograf, până când s-a apucat de scris. În anii 90 a lucrat pentru Vertigo câteva spin-offuri pentru Sandman ca The Dreaming, Bast sau The Girl Who Would Be Death. Mai mult decât regurgitări ale seriei originale, au fost pretexte pentru explorarea propriei forme ciudate de horror, culturii goth și a transexualității. Fanii le-au cam urât că nu au fost Sandman. Go figure.

A luat o pauză de la benzi desenate că nu-i plac chiar atât de mult, iar probabil reacțiile negative nu au ajutat. S-a întors la cariera de beletriscă și hobbyurile științifice, s-a băgat puțin în muzică, iar acum vreo doi ani a revenit la benzi desenate în Dark Horse Comics Present cu Alabaster: Wolves. O bandă desenată după o serie de nuvele ale dânsei. Și a fost una dintre benzile de gen care mi-au plăcut cel mai mult din 2012.

G. Willow Wilson

1239868_10202098806502458_595618647_n

G. Willow Wilson nu a scris deosebit de multe benzi desenate, dar ca o femeie musulmană modernă ce pendulează între New York și Egipt oferă o voce unică benzii desenate în întregimea ei, nu doar în cea de gen.

A scris câteva chestiuțe drăguțe pe la DC ca Vixen, un one-shot la Outsiders, două numere nefericite la Superman (cred că ele sunt de vină pentru cariera ei curmată. JMS este vinovat de toate relele din industrie), a scris Mystic la Marvel, o mini-serie care cred că a avut unul dintre cele mai puternice prime numere din câte am citit, dar s-a dezumflat puțin pe parcurs devenind un melanj anticlimatic de Mizerabilii și Harry Potter. A mai apărut prin câteva antologii ca Unexpected sau Girls Comics, dar lucrările ei majore rămân Cairo și Air.

Cairo este un roman grafic de un realism magic în care poveștile a șase personaje ciudate se amestecă într-un tablou în egală măsură mistic și politic. Iar Air este ceea ce ar scrie un autor de magic girl manga dacă tocmai ar fi citit paginile de Wikipedia ale lui Rushdie și Baudrillard și i-am iubit fiecare casetă. Amuzantă și ciudată, cu o poveste nu foarte riguros gândită, polemică și pretențioasă, încheiată înainte să se poată dezvolta cum trebuie s-a simțit ca ultima bandă desenată cu adevărat Vertigo , cu adevărat câș față de mainstream, publicată de editura respectivă.

Iar acum s-a întors cu Ms. Marvel la … Marvel. E o bandă destul de diferită de ce a făcut până acum, însă este și una mult mai sigură. O urmărește pe Kamala Kan, o adolescentă american-pakistaneză care iubește supereroii și nu își simte deosebit de puternic propria cultură, iar care ca urmare a unor trebi supereroice (finalul lui Infinity) capătă superputeri. Este un dintre foarte puținele benzi cu supereroi adolescenți din ultima vreme care-i mai mult decât simpatică. Toate temele grele abordate de Wilson înainte aici sunt integrate cu ușurință, prezentând probleme de cultură, identitate, religie și fanatism, angoase adolescentine și iubirea de cultură populară. Fără a îngreuna în vreun tonul lejer sau a leza melodrama juvenil-supereroică ce este căutată într-o astfel de producție. Este amuzantă, iar grafica lui Adrian Alphonsa e mai mult decât drăguță.

Actualizare: În curând, împreună cu Marguerite K. Bennett va începe să scrie A-Force, o bandă din familia Avengers în care toate personajele principale sunt femei. Nu neapărat asta mi se pare important, cât faptul că Marvel în sfârșit cultivă diversitatea nu doar la nivel de ”lip-service”, ci chiar oferă ocazia să se exprime unor creatori care nu-s bărbați albi cis-heterosexuali.