În nicio ordine anume:

The Thief of Always

Thief_of_Always_01_c01

Clive Barker a tot fost adaptat în bandă desenată, în special când în anii 90 Marvel a vrut să facă din Epic o clonă de Vertigo. Ceea ce nu fu neapărat o idee prea rea, cu atât mai mult cu cât până la urmă lucrările din perioada timpurie a lui Vertigo sunt destul de inspirate din opera lui Barker. Doar că Marvel nu s-a dedicat niciodată prea mult benzii deținute de creator.

Acum căsuța lui Barker în benzi desenate pare a fi Boom! Studios unde se publică o continuare dubioasă după Hellraiser și îi dă voie lui Mark Miller(e un prieten de-al lui, nu Mark Millar) să scrie scenariul pentru o bandă care probabil va ajunge în viitorul apropiat și un film. Dar pe la jumătatea anilor 2000 Barker stătea binișor la IDW unde a făcut cele mai interesante și în mod cert împlinite proiecte ale sale în bandă desenată. O chestie chiar a și scris-o.

Thief_of_Always_01_p30

Thief of Always este probabil cea mai completă chestie în bandă desenată a lui Clive Barker de până acum și cred că are mari șanse să rămână așa. Adaptată de Kris Oprisko și Gabriel Hernandez Walta după romanul cu același nume apărut pe lume cam odată cu mine, este unul dintre acele destul de multe proto-Harry Pottere care au avut prea mult stil și un pic de colți și nu erau destul de grabnic împlinitoare de fantezie încât să devină Harry Pottere. Harvey Swick, plictisit  fuge de acasă la pensiunea Domnului Hood unde mâncarea e mereu bună și ceilalți copii sunt interesanți și mai ales fiecare moment din zi este câte o sărbătoare, începând cu Paștele și terminând cu Crăciunul. Dar pentru asta Harvey trebuie să plătească cu ceva. Cu tot timpul dintre acele zile festive.

Thief_of_Always_01_p46

E drăguță și chiar dacă spre deosebire de alte benzi de pe lista asta nu se simte lăsată amprenta vreunui autor și nici nu folosește mediul în mijloace deosebit de inventive, transpune bine o poveste frumoasă și, mai mult de atât, este un fel de poveste de care banda desenată nord-americană cam ducea lipsă1 și nici nu prea avea din ce istorie să se inspire natural pentru a crea.

P. Craig Russell

batmanlotdk43

Este unul dintre cei mai prolifici ”traducători” în bandă desenată. S-ar putea ca cele mai cunoscute adaptări ale sale să fie cele după opere, ca The Magic Flute și The Ring of the Nibelung, însă a adus în cea de-a noua artă și basme de Oscar Wilde, poveștile cu Elric ale lui Moorcock, iar după ce a lucrat cu Gaiman la Sandman a început o destul de lungă colaborare cu acesta sau cu scrierile acestuia, producând adaptări după Murder Mysteries, Coraline, Elric: One Life, Furnished in Early Moorcock și urmând să apară o bandă după The Graveyard Book.

tumblr_msmxvrWvuF1r3f136o8_1280

Elric – The Dreaming City

P. Craig Russell ar trebui să fie un autor mult mai influent și cunoscut decât este și nu-i pot atribui…hai să nu spun obscuritatea, dar prezența sa limitată din dialogurile critice și din ADNul noilor creatori decât sterilității sale. Aceeași sterilitate o găsesc și în Mignola, cu care l-am comparat, însă Mignola desena demoni care pocneau gorile naziste, în timp ce Russell nu și-a ales subiecte care să ofere asemenea umor. Este stoic și intens, cu figurile sale antrenate și hașurile ce le oferă calități statuești și voalurile ce curg în ondulații și mai ales paginile pline de cadre, deosebit de ritmate și atente în compoziția generală ce este oferită. Uitându-te peste benzile sale cred că poți rămâne cu impresia că privești rezultatul unei munci în transă, realizată de un artist nițel autist ce nu pare interesat decât de a-și urmări viziunea extrem de formală. Nu cred că e ceva pe gustul tuturor, dar este ceva ce pe mine mă interesează și mă atrage și mai ales, mi se pare un uz curajos al unor lucrări cunoscute din alte arte.

Coraline GN pg X.ltrs

Coraline

De aceea și-i vâr toate adaptările într-un singur loc, fiindcă sunt indistinct opere de Rusell în primul rând și abia apoi adaptări.

 

Red Nails

Savage_Tales_002-18

Sunt multe benzi cu Conan pe lumea asta. Chiar Roy Thomas și Barry Windsor-Smith au făcut multe împreună (de fapt de la ei a pornit totul), dar destul de puține pot fi numite adaptări, luându-și destule libertăți în tratarea materialului original. Nu știu dacă neapărat în defavoarea poveștii. Red Nails este una dintre excepții. Și e bună. Aventuriere bățoase biciunind vindicativ și erotic vrăjitoare manipulatoare, Conan folosindu-și înțelepciunea primitivă să otrăvească dinozauri imenști pe care personajele îi consideră dragoni, eroi scăldați în sânge după o masivă confruntare finală. Răzbel și vrăjitorie la zenit.

Savage_Tales_002-24
Nu este cea mai inventivă bandă din acea perioadă a lui Windsor 2, însă ajunge atunci când pentru moment pare mulțumit să lucreze cu subtilitățile imaginii și a ajuns la un stil care nu mai suportă experimente, în special în maniera de a trage în tuș, definind formele prin hașuri fine și dense, delegând informația și zgomotul pe pagină într-o manieră atent controlată, făcând momentele când cerneala e împrăștiată furios pe pagină cu atât mai puternice deoarece contrastează cu cele în care este așezată cu spectaculoasă meticulozitate. Iar tocmai acest contrast face Red Nails să iasă în evidență pentru mine, chiar și la la un personaj care s-a bucurat de niște tușieri foarte puternici ca Alacatena și Buscema și Alcala și Esteban Maroto și Sandu Florea.

Partea a doua.


  1. First Second nu prea începuseră să asalteze serios cu romanelor lor grafice Young Adult. Și chiar și așa, tot e cel puțin la fel de faină ca majoritatea producțiilor de la ei

  2. Cu atât mai mult fiindcă a fost original realizată în alb-negru, iar uzul culorii dinspre finalul turei sale la Conan The Barbarian este unul dintre cele mai interesante aspecte ale sale ca artist.