the-victories-vol-2-transhuman

Cunoscându-l pe Michael Avon Oeming doar din Powers, Takio și Thor: Disassembled, Victories oferă o față nouă a creativității sale. Una mai murdară, mai brută, dar și ceva mai pură. Chiar dacă este considerat al doilea volum din serie, Transhuman strânge la un loc primele cinci numere din serialul Victories publicat în urma succesului mini-seriei Victories așa că apar câteva eforturi de a nu lăsa noii cititori în aer, fără a reitera pedantic lucruri deja cunoscute celor ce au trecut deja prin Touched.

Redescoperim lumea distopică a benzii prin ochii lui D. D. Mau, o supereroină capabilă de super-viteză și membră a echipei ce dă numele cărții. Asemenea graficii lui Oeming, fundalul poveștii apare în tușe groase, distorsionând exagerat o realitate în numele dinamicii și clarității. Găsim Statele Unite cu infrastructura dărâmată de un atac terorist, cu oamenii căzând pradă unui cult care se perpetuează printr-un drog ce le schimonosește canceros carnea, cu cerul populat de drone, epidemii controlate și organizații masonice manevrând totul din umbră.

Anxietățile vieții contemporane se resimt și prin protagonista ale cărei superputeri îi accelerează metabolismul într-un așa fel încât în lipsa activității se acoperă alarmant cu țesut adipos, trecând constat prin cicluri de îngrășat și slăbit amintindu-mi cumva de Lilly Bloom din Cum trăiesc morții și problemele sale cu obezitate, cu imaginea de sine, cu percepția societății asupra fizicului feminin și relația chinuitoare cu propria familie.

Discordanța dintre problemele înalte, care amenință întreaga lume aproape în egală măsură și cele personale, interioare produce o tensiune interesantă în bandă, îi accentuează senzația de dezordine deja prezentă prin fibra lucrării de la comportamentul destul de cotidian al eroilor, până la modul cum Oeming își construiește paginile și panourile, căutând anumite efecte prin uzul spațiului negativ, al echilibrării și dezechilibrării imaginii prin cantitatea de negru, al frângerii și secvențierii acțiunii, lăsându-le la stadiul în care par nici a se obține ceea ce vrea, cât a se intui; nici vorbă de a le perfecționa. Dar este o dezordine căutată, aproape burlească ce mă atrage prin excesul său, chiar dacă aș vedea cum tocmai acest lucru ar putea deranja.

Mai mult decât alte benzi la care a colaborat Michael Avon Oeming, The Victories îmi aduce aminte cel mai mult de Stormwatch al lui Warren Ellis și Hitch. Doar că luându-se mai puțin în serios. Aceeași filtrare a realității printr-o narațiune cu supereroi în care protagoniștii nu sunt chiar cei mai morali indivizi, în care autoritatea și structurile sociale sunt puse la îndoială și care nu se sfiește să ofere cafteli faine.

Banda poate fi comandată de aici.