dw1_300

ALIN: Jocul de cuvinte din titlu și prima copertă ar anunța mai degrabă o comedie sau o farsă cu vampiri britanici de la începutul secolului XX, însă premisa este tratată cu seriozitate, ceea ce nu înseamnă că este o poveste deplin serioasă, și executată cu destulă competență încât să nu dea în camp. Cred. Banda în sine ar spune o poveste criminalistică oarecum comună, cu unicul inspector din Scotland Yard însărcinat cu omorori dând în sfârșit peste un caz. Dar e problematic că victima se dovedește a fi un membru al aristocrației. De acolo cred că toată povestea poate fi spusă pe pilot automat. Superiorii îl bat la cap să închidă cazul cât mai repede de ochii lumii, apar ceva conspirații pe fundal care merg chiar până la familia regală, iar în final George Suttle, inspectorul nostru, trebuie să decidă dacă să-și compromită idealurile justițiare sau Coroana. Chestia asta nu știu dacă este chiar o slăbiciune a benzii, fiind foarte interesată să coloreze lumea, iar un fir narativ mai încurcat și original cred că ar fi redus din claritate. Introduce numeroase personaje și diferite analogii sau aluzii care ar fi putut înflori în comentarii la imperialismul britanic și conflictele cauzate de acesta, la diviziunea claselor sociale până la lupta femeilor pentru drepturi și emancipare(nu că aceste aspecte nu sunt menționate). Povestea firavă trădează mai mult caracterul inițial serial al proiectului, ceea ce nu a fost să fie. Pe mine nu mă deranjează, că-mi place lumea construită și-mi pare satisfăcătoare.

IMG_0036

MIHAI: Încep prin a mărturisi că, dintre toate benzile pe care mi le-ai dat să le citesc pînă acuma, asta mi-a plăcut cel mai mult (uite, din respect pentru ea, voi scrie chiar și cu diacritice). O recomand cu căldură la tot omul, interesat au ba de chestii cu colțați. De obicei, cînd consum produse culturale vampirești, care, de obicei, sînt mediocre sau chiar proaste în draci, îmi este relativ ușor să adopt o privire ”tehnică” și distantă. Pun scanner-ul de vampireme pe ele și gata. Asta mai ales cînd citesc sau vizionez cu un scop profesional (articol, comunicare pentru congres), nu pentru simpla plăcere…oricum, e cam greu să simți plăcere consumînd știfturi cu vampiri. Însă, în cazul de față, am uitat pur si simplu că asta e o poveste cu vampiri. Cînd m-am trezit și mi-am dat seama că ar trebui să-mi iau niște notițe pentru dialogul nostru, mușcasem deja adînc din bandă. O să discutăm și despre vampiri, desigur, însă ce mă roade pe mine cel mai tare e de data asta aspectul grafic, care mi s-a părut de-a dreptul fascinant. E un stil retro, intenționat de ”serie B”, dacă se poate folosi eticheta asta pentru comics-uri. Adică un stil care mimează stîngăcia sau graba industrială a desenatorului de pulp-uri, însă I. N. J. Culbard scoate din schematismul ăsta autoimpus tot soiul de subtilități expresive. De-asta mi se pare că tocmai despre camp e vorba aici, despre o abordare nostalgică și ușor autoironică, care ”îmbunătățește” un anumit tip de kitsch. Mie mi-a adus aminte de Farel Dalrymple, desenatorul lui ”Omega: The Unknown” (redivivus), care mi-a plăcut foarte mult pentru că și el se juca un pic cu kitsch-ul reciclat. Dar eu am putine repere printre comics-uri, că-s cam incult în domeniu. De aceea aș fi curios să aflu de la tine dacă I. N. J. Culbard pastișează pe cineva sau ceva anume din grafica benzilor desenate americane mai vechiuțe, așa.

ALIN: Ambii autori sunt britanici așa că intrăm pe un teritoriu puțin diferit de banda nord-americană. Un teritoriu mult mai apropiat artistic de State decât de Europa, însă oricum unul diferit. Iar nu, Culbard nu pastișează niciun artist american. Cel puțin niciunul de bandă desenată. Istoric banda desenată americană de aventură a prețuit foarte mult tehnica și afișarea ei. Perspective puternice și variate, detaliu, randare intensă, compoziții impresionante ale paginii, energie, dinamism. Ce face el este cam la polul opus al ”comicsului” care poate fi considerat retro. Ceea ce nu-i surprinzător când te gândești că printre idolii săi se numără Hergé și Jean-Claude Mézières. Iar eu zic că poți vedea asta, chiar dacă nu merge până la a-i imita. De exemplu Francesco Francavilla aș zice eu că încearcă mult mai mult să evoce acel tip de grafică (venind totuși cu suficiente modernisme în tehnică).

Are la activ o serie de adaptări după Lovercraft la SelfMadeHero (o editură britanică de bandă desenată) și, împreună cu Ian Edington, după Arthur Conan Doyle. Interesul său pentru romanul clasic de aventură și de ”ficțiune ciudată”, corelat cu tonul și subiectul benzii mă face să cred că a fost mai mult decât simplu grafician pentru proiectul de față și a contribuit destul de mult la dezvoltarea poveștii, într-o formă sau alta. Mai ales că Dan Abnett nu-i lângă partenerul său obișnuit de scenariu, Andy Lanning, și nici nu știu să scrie prea des altceva în afară de povești despre războaie cosmice și călătorii în timp.

TheNewDeadwardians2_013

Zic toate astea pentru că omului chiar par să-i placă sincer poveștile clasice de consum, fie că-s pulpuri anglo-saxone ori benzi desenate franco-belgiene pentru copii și adolescenți. Nu văd ironie în abordarea sa. În niciun caz nu una care să o ducă pe teritoriul campului. Văd o modernizare a tehnicilor și a abordării subiectelor, un pic de curățare a moștenirilor mai întunecate, dar și un pic de acceptare a lor, iar acolo unde se poate o impunere a unor atitudini ceva mai progresiste. Dar asta nu într-atât încât să le schimbe caracterul. Este destul anticolonialism, destul comentariu asupra reprimării sexualității în era victoriană, destul feminism încât să facă măcar parțial mai puțin problematice niște aspecte extrem de dureroase ale operelor specifice perioadei. Dar destul de puțin încât să nu le transforme în critici, deconstrucții sau comentarii. Destul încât să nu facă povestea pe care vrea să o spună despre alte povești sau despre lumea în care au fost scrise ele. Cum se întâmplă de exemplu în cazul lui League of Extraordinary Gentlemen care foloștele romanele și povestirile lui Verne, Wells sau H. Rider Haggard pentru a scoate în evidență toată misoginia și colonialismul și rasismul erei în care au fost scrise, lăsând povestea în sine să cadă pe un plan secundar.

În schimb, aș zice că mai degrabă încearcă să eschiveze aspectele care ar afecta aprecierea cu sinceritate a acelor tipuri de povești. Asta dacă ești predispus să le apreciezi. Citind acei autori care au pus bazele horrorului, ficțiunii criminaliste ori SF-ului te lovești de sexisme, de rasisme, de stiluri îngrozitoare și ilizibile care te împiedică să vezi aventura și fantasticul și misterul. Culbard, în restul lucrărilor sale și într-o oarecare măsură și aici, mi se pare că încearcă doar să respună acele povești într-o eră postmodernă, lăsând doar acele elemente care contează în gen. Cred că-i și asta o intervenție postmodernistă, dar de altă natură, care ar căuta alt efect. Dacă totuși mai poate un public contemporan să aprecieze direct, fără scuza ironiei, asemenea povești, asta cred că-i altă întrebare.

MIHAI: Dacă nu împrumută trăsături de la un autor individual, poate că reciclează o manieră grafică generică, iar dacă referința nu e neapărat banda desenată ”artistică” pulp, poate e afișul propagandistic sau banda educativ-explicativă, utilitară, aia care îți arată clar (însă nu la fel de abstract ca în broșurile de astăzi) cum să montezi o piesă de mobilier sau cum să-ți pui un prezervativ…sau, mă rog, ce trebuia învățat omu’ edwardian. Cel puțin asta îmi sugerează economia trăsăturilor personajelor, contururile groase, coregrafia schematică. Iată niște exemple.

 

”Cărarea pe mijloc te face irezistibil”

 

Ilustrată din manualul ”Arte marțiale pentru domnii din lumea bună”

Cum să omori un zombi

Cu alte cuvinte, cred că Culbard, în cîrdășie cu Abnett, nu vrea doar să reprezinte epoca edwardiană, ci să și deseneze edwardian, sau măcar retro. Iar în cîrdășie intră și letristu’, care scrie în dreptunghiurile diegetice cu litere de mașină de scris veche, mai șterse, așa. Sigur că teoria mea ar fi cam greu de susținut dacă nenea Culbard ar desena în stilul ăsta chiar și atunci cînd istoria se petrece în secolul XXI. O face?

Apoi eu susțin în continuare că reciclarea asta a unei modalități grafice de desen pulp și/sau utilitar e camp. În sensul nu suficient de clar – recunosc – al ”Notelor despre camp” ale lui Susan Sontag. Pentru că în camp poate conviețui credința în poveștile de aventură cu autoironia. Este ambiguitatea tipic postmodernă a ceeea ce Sontag numește ”camp intenționat”.

ALIN: Cred că într-o anumită măsură calitatea de camp stă și în cititor, în modul cum alege să recepteze și să consume o operă, ia dacă tu alegi să o citești astfel nu cred că am ce-ți face. Însă până nu-mi arăți ceva specific ce reciclează nu prea pot fi în asentiment cu tine și n-am de ales să o văd altfel decât ca o poveste destul de serioasă (cât de serioși pot fi britanicii când nu sunt morbizi) și care își acceptă cu profesionalism calitatea de divertisment.

Asta cu forma casetelor de narațiune este o convenție a benzii de gen, nu mereu respectată, conform căreia gândurile unui personaj sunt prezentate emulând grafic un mediu pe care a acesta sau aceasta le-ar fi putut așterne ori pe care chiar le-a însemnat. De exemplu, în unele benzi cu eroi adolescenți casetele prind forma unor ferestre de Twitter sau Messenger, însă cel mai des relatarea apare sub forma unor pagini de jurnal. Care jurnal în această bandă chiar a fost scris, după cum vedem în ultimele numere. E un artificiu uneori interesant, dar care alteori nu-și împlinește scopul cu cea mai mare subtilitate.

Din câte știu Culbard n-are benzi în era contemporană. În schimb a ilustrat în 2000AD o bandă SF destul de young-adult, The Brass Sun, și o adaptare după A Princess of Mars, care cu foarte puține variații stilistice arată cam la fel. Nu-s chiar concludente exemplele. Poate așa cum Mignola face povești numai despre monștri incomprehensibili și Culbard alege să ilustreze doar lucruri pentru care stilul dezvoltat este potrivit.

new-deadwardians-06-04

MIHAI: Mda…pînă la urmă, s-ar putea să nu fie vorba la Culbard decît de o inspirație difuză din ”imaginile vremii” de care se ocupă. Sau ce face el să semene doar întîmplător și doar într-o anumită măsură, prin schematismul care nu omoară brizbrizul și prin sublinierea bidimensionalității, cu desenele-instrucțiuni ”de epocă”. Sau să fie de vină ”linia clară” a lui Hergé, care mă duce pe mine cu gîndul la comics-urile pulpești și la cele de pe cutiile de cereale…Sau să bat cîmpii cu totul, desigur…he, he. În orice caz, cunoștințele mele insuficiente din domeniul comics-urilor și al artei aplicate britanice din perioada victoriană și edwardiană (culmea ar fi fost să mă pricep și la asta) nu mă ajută să-mi justific teza sau mai degrabă senzația intensă că stilul grafic din ”The New Deadwardians” ar fi retro-pulp și camp, și în capul autorilor, și în opera lor, nu doar în capul meu. Dar o să aduc mai jos un argument de altă natură. Deocamdată întrețin suspansul.

Alin: Ne-am gândit să împărțim textele astea că ies destul de lungi, iar chiar și așa un episod ar trece de lungimea medie. Până data viitoare, am fi curioși din partea celor care au citit banda asta(ori sunt dispuși să o facă) dacă le-a plăcut și dacă li se pare că s-ar încadra sau nu în camp.

Partea a doua.