În care probabil o să fiu prima persoană de pe tot internețul care zice ceva de rău despre grafica lui Fiona Staples.
Saga este o bandă desenată de Brain K. Vaughan [footnote]Runaways, Y The Last Man, Pride of Baghdad, Private Eye[/footnote] și Fiona Staples [footnote]Mystery Society, Button Man, Northlander ceva coperte[/footnote] despre doi iubiți din tabere adverse ale unui război interplanetar care aleg să dezerteze pentru a-și putea crește fiica născută din pasiunea lor incovenientă. Este o bandă pe care o citesc cu vag interes lună de lună[footnote]Mă rog, are pauze între capitole, așa că nu-i chiar lună de lună[/footnote], de ale cărei poante mă bucur, ale cărei momente de candoare mă ating și am o ușoară nerăbdare pentru următorul număr mulțumită finalurilor șocante ce își câștigă în general suspansul. Și Lying cat. Lying cat merită propria-i propoziție.
Dar nu o iubesc. Și nu iubesc nici grafica. E plăcută. Are figuri realiste, trasate în linii energice și chipuri care conferă credibil emoție. Își face treaba, dar cam atât. Nu este ceva ce vreau eu de la o bandă desenată și nu mă surprinde făcându-mă să cer ceva al ei de la alte benzi.
Paginile n-au compoziții la fel de monotone ori irațional de neinteligibile ca alte surate de pe piață, sunt curate și lizibile, dar nu sunt construite pe vreo structură care să confere un ritm, o cadență lecturii, care să adâncească informația adusă prin intermediul paginii, să faciliteze secvențe puternice, inventive și chiar să fie folosită pentru a reflecta teme sau motive. Niciun efort vizibil de trasa vectori pe pagină, de a-i folosi geografia altfel decât pentru a plasa panouri individuale pe ea. Totul este în imaginea unitară strânsă cuminte în caseta ei.
Însă nici imaginile în izolare nu sunt deosebit de îngrijite și eficiente. Unghiurile din care sunt trase cadrele, iarăși, puteau fi mai plictisitoare, dar asta înseamnă doar că a depus minimul de efort pentru care mulți alții n-au profesionalismul necesar [footnote]Acum, cadrele repetitive până la xeroxare, cum se mai găsesc pot fi și consecința scenariului care să le ceară explicit, nu a artistului[/footnote]. Chiar și așa, nu se desprinde mult de unghiuri medii, schimburi de replici prin cadru și opusul său cu detaliu pe față. Mai mult decât orice, aduce cu cinematografia unui serial de televiziune bunicel. Destul de interesantă stilistic pentru a nu obosi și a se detașa estetic, dar nu destul de interesată de a comunica prin alt limbaj decât prin cel verbal și figurativ.
Iarăși, sunt benzi și artiști care pierd complet fundalul, plasându-și figurile în fața unor planuri mate de culoare fără a se obosi să le textureze în vreun fel. Fiona ilustrează decorul, dar dintr-un motiv anume alege să-l facă doar în culoare. Că sunt munți sau păduri în depărtare ori un perete la doi pași în spatele unui personaj, este aceeași lipsă de negru care separă nu doar personajele de spațiul ocupat, dar le dezbină chiar unele de altele, făcându-le să pară drept abțibilduri lipite de detaliul unui tablou, nu umplând același loc. Ceea ce pentru o bandă despre fugari care străbat o întreagă galaxie, vizitând loc bizar după loc bizar este un pic de risipă. Nicio zonă și nicio incintă nu-și are specificul pe care să-l imprime personajelor, nu are vreo greutate care să-l facă diferit, ci doar o ambianță care să spună că nu-i același.
Designurile peisajelor și creaturilor sunt și ele oarecum interesante însă până la urmă neinspirante și neantrenante. Diferite combinații de animale pentru un factor de ciudățenie sau drăgălășenie gratuită, sori piramidali a căror formă a ieșit din niște miștouri aruncate pe Twitter. Sunt multe care par lipsite de vreun fundament. Și este cu atât mai enervant aici că Sextilion demonstrează un potențial pierdut. Bodyguarzii bărbați cu trupuri hipertrofiate, lipsite de cap, cu niște fețe în zona brâului și înarmate cu jucării sexuale imense sau cele două capete de femeie cu niște picioare lungi strânse în jartiere fetiș care întâmpină vizitatorii își reflectă poate evident planeta pe care apar, dar măcar spun ceva despre ea, despre rolurile genurilor și le arată absurditatea transformând-o din abstracție socială în grotesc grafic.
Arta din Saga este plăcută stilistic și suficient de eficientă narativ, are chiar un pic de naturalețe și autenticitate venind în întregimea ei din mâna unei singure persoane, însă nu se preocupă prea mult de tehnicile și facilitățile specifice benzii desenate, iar poate și mai deranjant se opintește în superficialitate. Este suficientă unei benzi de consum, dar nu este o relevație și nici nu-mi aduce o plăcere deosebită.
Leave a Reply