battle44

Grant Morrison a venit ca scenarist pe piața americană a benzilor desenată cu un cuplu de benzi desenate dubioase. Prima este Arkham Asylum: A Serious House on Serious Earth, care după titlu cred că-i evident că stabilește probabil cel mai prost raport dintre pretenția artistică afișată și substanța cu adevărat oferită. Cel puțin până când mă voi apuca eu să fac benzi desenate. Cea de-a doua este Animal Man care-i în egală parte dramă familială și bandă clasică cu supereroi, însă ambele părți sunt infime în comparație cu plagiatul din Alsadair Gray. Iar nebunia nu a încetat acolo. Printre următoarele incursiuni ale lui autorului scoțian în ale benzilor desenate s-au numărat Doom Patrol, o bandă desenată despre o echipă de personaje dubioase și ciudate inspirată de Borges și curentele artistice avangardiste de la începutul secolului XX, Flex Mentallo, practic 1982, Jannie cu supereroi și The Invisibles care-i regurgitarea tuturor tâmpeniilor literare ce l-au influențat pe Morrison, de la Moorecock târziu la Phillip K. Dick, Williams S. Burroughs și trilogia Illuminatus!(cred că pe Gray l-a epuizat în operele anterioare) cu o mică doză de Dosarele X și Sandman. Ținând cont de toate acestea poate fi greu de crezut că în cam același timp Morrison producea una dintre cele mai pure și puternice și lipsite de pretenție benzi cu supereroi din istoria modernă a mediului. Și deși multe dintre celelalte lucrări ale lui Morrison au fost uitate (unele chiar mai recente -Numai Kieron Gillen își aduce aminte de Kill Your Boyfriend, Sonia Harris de Vimanarama și Chris Mautner de The New Adventures of Hitler-) JLA sălășluiește în memoria autorilor și cititorilor. Ceea ce face cu atât mai absurd faptul că în benzile moderne cu supereroi, în special în cele cu echipe de astfel de personaje nu se vede niciun pic de înțelegere a ceea ce a făcut Morrison în acele numere.

gl-jla

Se vorbește despre tratarea supereroilor ca forme ale divinităților panteonului greco-roman. Se vorbește de reformarea conceptelor Erei de Argint și ceva critică la adresa exceselor anilor 90. Ceea ce sunt lucruri drăguțe. Dar cel mai important lucru legat de JLA este că-i o bandă cu o temă și de la cele mai mici detalii până la structura de ansamblu, totul lucrează spre exprimarea acelei teme. Tema aceasta fiind potențialitatea. Iar diferitele povești din care seria este compusă o examinează. Din multiple unghiuri, însă fără să o scape din vedere.

JLA-14-Rock-of-Ages-Cover

În principiu este vorba despre potențialul umanității, după cum arată prima poveste în care niște extratereștri se prezintă lumii drept supereroi proactivi luând în propriile mâini dezvoltarea științifică și socială a Pământului, curmând astfel capacitatea oamenilor de a se autodetermina sau ciclul intitulat The Rock of Ages care se petrece într-un viitor posibil în care Darkseid cucerește lumea convins de destinul Pământului de a devenit a Cincea Lume1 ori cel care încheie seria, World War III, în care toți locuitorii Pământului capătă superputeri pentru a putea înfrânge o mașinărie celestă al cărei scop singular este anihilarea realității.

JLA7Pg16

Dar este vorba și despre potențialul personal. Este privit prin faptul că numeroși membri ai echipei duc mai departe un nume al unui erou ilustru. Green Arrow este fiul originalului. Green Lantern nu este doar un proaspăt supererou, dar și ultimul mânuitor al inelului. Flash are ștate mai vechi, dar și el stă sub umbra mentorului său. Pentru o bună bucată din serie Superman este electric, deci purtătorul unui altfel de potențial, dar având și capacitățile diminuate, călcând pe urma popriilor pași și simțindu-se mic, inadecvat. Astfel, în cazul tuturor se pune întrebarea dacă sunt în stare să îndeplinească așteptările celorlalți, dacă se vor ridica la nivelul cerut de numele purtate. În final răspunsul este unul afirmativ, însă tensiunea vine din modul prin care acest răspuns va fi adus.

 them1

Este vorba și despre un potențial moral. Seria abundă de reflexii deformate ale eroilor prin diferiți antagoniști, fie că este Hyperclanul din prima poveste, Ultramarinii care își folosesc abilitățile supraomenești în scopuri paramilitare, Prometheus care-i un Batman malefic sau chiar clone ale eroilor. Astfel, cei care trebuie înfrânți nu sunt niște antagoniști externi, ci însuși eroii dacă aleg să-și folosească puterile pentru folosul propriu, dacă își încalcă codul etic într-un fel sau altul ori dacă își pierd controlul asupra facultăților mentale. Sau simbolic, răul nu vine din afară, de la un ”altul”, ci este intern, este slăbiciunea și viciul. Dar apar și proiecții clarificate, mult mai luminoase precum eroii de peste un milion de ani sau semizeii din Wonderland. Prin aceștia se oferă o finalitate poveștilor, aventurile au un obiectiv. Obiectiv care de asemenea, nu este exterior și nu este material, ci ține tot de dezvoltarea interioară a protagoniștilor. Aceștia, reușind să își înfrângă demonii interiori vor suferi apoteoze.

JLA_One_Million_TP

Iar deși conflictul este întotdeauna unul fizic, o criză care amenință integritatea echipei, a lumii sau a universului rezolvarea sa înseamnă mult mai mult decât simpla perpetuare a status-quoului. Salvând situația, personajele cresc, devin mai bune, mai împlinite, cu atât mai mult cu cât rezolvarea se realizează rareori prin simpla violență, ci necesită gândire laterală din partea eroilor și, uneori la propriu, reconfigurare interioară. Superman nu-și înfrânge adversarii pentru că îi poate pocni mai tare, ci pentru că are capacitatea să-și recunoască defectele și să încerce să și le îndrepte. Nu este personajul pozitiv pentru că își înfrânge adversarii, ci îi înfrânge tocmai pentru că este personajul pozitiv.

Sandman GL

Așadar, unul dintre lucrurile pe care le-ar avea de învățat benzile moderne cu supereroi, în special cele care afectează pretenție artistică, mă uit aici la Avengers al lui Hickman, ar fi să-și aleagă o temă fertilă. O temă care poate fi dezvoltată pe multiple nivele, de la cel al structurii poveștilor la cel al caracterizării sau al tipului de conflict. Alegând-o cum trebuie nu doar că ar putea povestea în mare să se simtă de parcă ar fi vorba despre ceva, dar face ca totul să ajute în comunicarea ei, clarificând-o și oferindu-i forță.

jla02516

Acum, mai sunt câteva lucruri care au făcut din JLAul lui Morrsion și Porter o bandă faină și pe care nu prea le văd în multe alte benzi contemporane. Anume, fiecare membru al echipei se simțea important. Părea că face ceva ce doar el putea să facă. Ceea ce-i destul de logic din moment ce înfruntă variații ale propriului său arhetip sau era pus la încercări concepute să-i testeze caracterul. Deși totul se construia spre un conflict major, toți pașii până la el au fost povești bune care puteau funcționa în vid. Nu ar funcționa la fel de bine ca în contextul întregii serii, dar toate propun o situație de bază, introduc unul sau mai multe conflicte care se rezolvă până la final și personajele cresc în urma acestui fapt. De asemenea, poveștile alternau în lungime, conflictele în natură. Toate astea ofereau variație. Și vorbind de variație…JLA nu se lua în serios. Din toate benzile mainstream cu echipe de supereroi din ultimii 15 ani este probabil cea profundă(mă rog…) și în același timp printre cele mai amuzante și incitate și ușurele. Personajele își permit să glumească, iar narațiunea doar să relateze. Ceea ce face ca în situațiile tensionate personajele să pară cu atât mai mult în pericol, prin contrast.

N-ar trebui să fie atât de greu.


  1. El făcând parte din A Patra Lume. Este o chestie complicată și inspirată de Kirby. Darkseid face parte dintr-o rasă numită The New Gods, care-i chiar așa ceva, forma noilor zei ieșită din ruinele celor ai antichității.