criminal-macabre-final-night-the-30-days-of-night-crossover30 Days of Night ar putea să răsune cu ceva familiaritate întrucât primul volum a fost ecranizat și încă relativ fidel păstrând nealterată povestea orașului din Alaska asaltat și decimat de vampiri din care au supraviețuit doar o mână de oameni mulțumită lui Eben Olemaun fiindcă s-a infectat cu vampirism pentru a putea înfrânge invadatorii la propriu însetați de sânge.

Benzile din Criminal Macabre îl urmăresc pe Cal McDonald, un detectiv alcoolic și narcoman înhăitat cu supranaturalul. Un soi de John Constantine care nu se sfiește de la violență, dar care-i și ceva mai dobitoc. În cursul multelor sale isprăvi Cal a reușit să moară și să învie ca un strigoi. Un soi de zombie elocvent care nu râvnește creieri.

Deși volumul se anunță ca o reuniune a celor două titluri create și deținute de Steve Niles (popularizate mai mult mulțumită graficii expresioniste a lui Ben Templesmith, fiind neobișnuită pentru a acea perioadă de la începutul anilor 2000), povestea înclină mult pe spre Criminal Macabre, făcând parte dintr-un fir narativ întins pe multiple albume.

Lucrurile merg cam așa. Aparent, cândva printr-o continuare a lui 30 Days of Night Stella Olemaun a fost transformată și ea în vampir după care și-a înviat soțul și au netrăit fericiți până când cineva a incinerat-o ceea ce l-a enervat pe Eben și l-a făcut să stârnească o revoluție vampirică, venind cu o armată de hematofagi fioroși în Los Angeles, unde-și duce veacul Cal.

Cal se întâlnește cu Alice Blood, un agent FBI, care din întâmplare este și persoana vinovată de uciderea nevestei lui Eben, având nevoie de sprijinul său în ceea ce privește acțiunile lui Eben, din ce în ce mai violente și puțin imperialiste. De acolo încep să se caute reciproc, Cal pe Eben și Eben pe Cal, să-și asmută armatele respective pe străzile și suburbiile orașului. Detectivul nostru are și un pic de probleme misterioase de sănătate vomând din când în când o chestie neagră și lipicioasă. Nu-l ajută prea mult treaba asta. Urmează niște bătăi, mai mici, mai mari, toate violente și cam asta-i banda.

Christopher Mitten nu prea se preocupă cu definirea figurilor, aruncând tremurat cu tuș pe pagină și profitând de orice situație, cum ar fi distanța față de ”cameră” a personajelor, pentru a reduce din detalii până la o mână de forme abstracte. Însă niciodată nu-i neclar ce vrea să reprezinte, ceea ce e ok. Nu are probleme în a-și face personajele să exprime o gamă variată de emoții și au gesturi naturale, potrivite cu personalitățile lor. Aș zice că stilul ăsta neîngrijit este potrivit pentru calitatea și tonul poveștii. Îi dă o calitatea grunjoasă de grindhouse. Iar culorile lui Michelle Nelson fac paginile să fie mulțumitoare estetic. Nu-mi prea place că-i destul de greu de făcut diferența dintre strigoi și vampiri. Ăștia din urmă au colți mulți și mari, primii nu. Dar cam atât.

Se dezumflă puțin din cauza unui final grăbit, dar este o bandă ok de acțiune cu vagi motive horror și comedie numai bună pentru nostalgicii după Buffy, însă nu știu dacă este cel mai potrivit punct de intrare pentru oricare dintre francize din cauza istoriilor destul de lungi și încurcate ale celor două titluri. Chiar și așa, Niles reușește să informeze cititorul despre aspectele esențiale ale istoricului benzilor folosind dialoguri nu foarte forțate care ancorează chiar și pe cineva complet nou, profitând de faptul că nici personajele nu ar trebuie să cunoască unele lucruri așa că pot arunca cu expozițiune unele în altele.

Banda poate fi comandată de aici.