Deci cum ar veni niște ”pet-peeves”. Mai am multe, că deh, sunt un frustrat sinistru care scrie despre benzi desenate pe Internet.

”Nu se pricepe la anatomie.”

Asta-i una dintre cele mai generale și mecanice critici care pot fi aduse unui artist de bandă desenată. Și chestia complet iritantă este că deși anatomia ar fi o chestie destul de obiectivă, criteriile după care majoritatea oamenilor din secțiunile de comentarii se plâng de lipsa corectitudinii anatomice sunt complet aleatorii. Sunt artiști care își permit libertăți enorme cu anatomia care n-au nimic pentru ei și sunt artiști care doar greșesc puțin și sunt considerați atroce. Sau chiar artiști care fut în ultimul hal proporțiile și definirea musculaturii, dar pentru ei sunt benga la anatomie. Și nu zic nici măcar că intuițiile alea despre calitatea muncii unui grafician n-ar fi în mare parte bune. Însă mult mai simplu și mai onest ar fi un ”nu-mi place cum desenează oamenii”. Sau poate ”mi se pare că n-are figuri coerente ceea ce mă distrage”. Dar nu, noi suntem cu toții experții lui pește și ne plângem de anatomie de parcă ăsta-i cel mai important lucru pe care ar trebui să-l stăpânească un artist de bandă desenată. Am mai văzut de ce nu-i adevărată treaba asta. Chiar dacă n-am auzit în viața noastră măcar de Burne Hogarth. E atât de greu în pana mea să încerci să găsești o sintagmă care să reflecte mai corect nu neapărat realitatea, dar chestia pe care vrei să o comunici lumii? Că-s până la urmă propriile tale gusturi și preferințe și observații. Încearcă să le faci să se simtă ale tale și nu le vâră într-un termen complet nepotrivit numai pentru a încerca să-ți dai un dram de expertiză pe care nu-l ai.

”Sensuri ascunse”. Sau mai rău, ”sensuri lăuntrice”.

Sensurile se găsesc, dar nu sunt ascunse. O operă se interpretează. Un autor poate intenționa să comunice ceva prin opera sa. Dar interpretarea unei lucrări nu ține de divinație. Nu-i o artă ascunsă ce se relevă doar celor inițiați. Ai organele de simț necesare receptării unei lucrări și o vagă cultură în domeniul respectiv? De atât ai nevoie. Tot materialul necesar interpretării unei bucăți de artă este în bucata aia de artă și în tine. N-a venit niciun spiriduș să ascundă vreun mesaj acolo cum a făcut cu aurul din Roșia Montana. Mesajul îl creezi tu. Și sensuri lăuntrice este și mai nașpa pentru că pune o doză de pretenție și prețiozitate peste ideea asta naivă.

Dark = important, cu sens, cu mesaj

Altă chestie care mi se pare că ține de interpretarea mecanică, automată și superficială. De alegerea uneor criterii ușor de cuantificat, de observat și folosirea exclusiv a lor pentru deciderea calității unei lucrări. Și credința că ceva care-i grav, care se ia în serios, chiar ar fi ceva serios e absurdă. Cu atât mai mult cu cât se consideră adevărată și reciproca. Cum că ceva care nu se ia în serios nu poate oferi nimic receptorului. În cazul ăsta nu cred că poate fi vorba despre altceva decât de o adolescență emoțională întârziată și de lene în interpretare. Că trebuie să vină opera la tine să te bată peste cap să-i oferi atenție, să te gândești, să-ți pui întrebări. Și poate este vorba chiar și despre naivitate. Că dacă vine opera la tine și te bate peste cap zicându-ți că-i ceva cu miez la ea, o crezi automat. Ferească Yog Sothoth ca ceva care te face să râzi să te facă și să te gândești.

”De ce nu-i încă o chestie despre un bărbat alb heterosexual realizată de un bărbat alb heterosexual?”

Nu știu cum altfel să formulez asta, dar mereu când se anunță câte o bandă desenată mainstream în care personajele nu sunt bărbați albi heterosexuali, eventual și creștini trebuie să sară oameni de cur în sus. Asta în condițiile în care vasta majoritate a chestiilor media sunt despre bărbați albi heterosexuali și creștini. Că-i greu de priceput că bărbatul alb heterosexual și creștin nu-i omul standard. Că există o grămdă de alte experiențe umane la fel de valide. Care n-au fost nici pe departe la fel de mult explorate în media. Și că te-ar face o ființă mai bună, mai capabilă de emaptie și de înțelegere față de seamănul om dacă te supui la o poveste din perspectivele alea. Că evident, majoritatea oamenilor care se plâng sunt bărbați albi heterosexuali și creștini. Sau măcar dacă încerci să nu te crizezi când primesc și ei opțiunea să trăiescă aventuri nu din prisma omului standard care nu-s ei, ci din prisma unei identități mult mai apropiate de cea proprie.

Genial!

Urăsc cuvântul ăsta aruncat aiurea. Și mai mult, îl urăsc pentru a descrie niște experiențe pur personale. Că nu asta înseamnă. Geniul este o calitate, hai nu universală, dar care rezistă timpului și hotarelor într-o anumită măsură. Geniul este ceva ce ridică un material artistic pe niște culmi pe care puțini s-au urcat. Genial este ceva ce schimbă paradigma unui domeniu. Genial este ceva care odată consumat nu doar că nu te lasă la fel, dar nu lasă la fel pe mulți dintre cei care l-au consumat. Care transformă oameni. N-am pretenția să așteptăm zeci de ani să vedem cum se reverberează influența unei lucrări într-o zonă de activitate pentru a o putea numi sau de geniu, dar cred că înainte de a spune dacă ceva este sau nu astfel, să ne gândim puțin nu doar la cât de mult ne-a afectat pe noi, la cât de mult ne-a plăcut, chiar la cât de bună ni s-a părut, ci și la originalitatea ei, la locul ei în istorie, care îi sunt influențele și ce face cu ele, iar în măsura în care se poate să vedem pe cine a influențat deja. Există o grămadă de alte adjective pe care le putem folosi pentru a descrie ceva ce ne-a plăcut mult mult de tot. Și ar fi mult mai potrivite.

[Mai clar, folosirea lui genial cu sens figurativ pentru a exprima ceva ce doar place mult de tot, poate doar momentan, este că acest sens se referă tot la o apreciere calitativă. Sensul figurativ face parte din același câmp semantic cu sensul propriu. Astfel se încețoșează și amestecă mesajele comunicate. Mai rău, pentru că limbajul folosit reflectă și chiar influențează într-o oarecare măsură modul cum gândim, este posibil chiar ca acestă confuzie în comunicare să devină și confuzie în gândire.]