PhonogramSinglesClub

Phonogram: The Singles Club este o miniserie de șapte numere realizată de Kieron Gillen, Jamie McKelvie și Matthew Wilson, iar chiar dacă nu ar fi al doilea volum din serie tot n-ar fi deosebit de ușor de descris. Acțiunea benzii se petrece pe parcursul unei nopți într-un mic club de noapte londonez, fiecare capitol sau număr fiind focalizat prin prisma câte unui alt personaj, furând pentru cititor timp de douăzeci de pagini câte un tip de experință legată de muzica pop. Ar fi impropriu să numesc poveste ceea ce oferă, neavând vreo intrigă sau fir narativ care să se dezvolte ori chiar conflict exterior și comun care să se rezolve. Sunt șapte studii de personaj ce se împletesc și suprapun așezând încetul cu încetul, scenă după scenă, noi ritmuri și armonii care se înalță, coboară și revin tehnic la fel, dar schimbate prin acumularea momentului, astfel încât fiecare nou capitol așază un nou strat și o nouă textură făcând întregul din ce în ce mai palpabil și capabil să rezoneze.

phono_07_011

Lumea în care se petrece acțiunea benzii este lumea noastră și totuși nu e, din cauza existenței magiei. Însă magia din Phonogram este un lucru vag definit, având trăsături aproape hiperreale și nu ajută la realizarea miraculosului, cât la încadrarea inefabilului. Nici măcar nu prea am putea spune că fantasticul servește rolul metaforic din diferite serii ”young adult” în care lupta cu dușmani întunecați înseamnă de fapt depășirea traumelor și dificultăților scoase în cale de parcursul vieții sau că stăpânirea noilor abilități poate semnifica adolescența și acceptarea lumii adulte, cu noile drepturi și atribuții căpătate. Personajele urmărite sunt magicieni, numiți phonomancers, dar nu au trăsături deosebite de cele ale oricărei alte persoane și nu se angajează în activități de negăsit pe lumea aceasta, iar magia lor nu ține locul altor trăiri mai pedestre, ci se confundă cu ele, doar oferind o motivație de a le scoate la iveală, de a le analiza cu o foarte ușoară poleială și poate oferi un plus de credibilitate unor acțiuni și reacții care poate ar nu putea fi prezentate într-o formă verosimilă din cauza spațiului acordat.

Phonogram - The Singles Club 01- pg 03

Banda se concentrează pe procesul prin care tinerii adulți își construiesc identitatea, prin identificare și diferențiere, prin expresie de sine, cum lasă experiențele de viață și trecutul să le afecteze prezentul și viitoarele decizii, cum preiau controlul asupra propriei vieți și rolul pe care muzica, mai ales cultura muzicală, îl servește în toate acestea. Niciun personaj nu este muzician, niciunul nu creează efectiv artă, ci lucrează cu material cultural prefabricat pe care îl manipulează, unii inconștient, alții de-a dreptul insistent pentru a-și construi persona proprie; pentru a scoate la iveală sinele lăuntric în raport cu ”celălalt”. Iar pentru că banda schimbă constant perspectiva, fiecare personaj este la un moment dat un ”celălalt”. Uneori un ”celălalt” privit negativ.

Și… m-aș hazarda să zic cu mintea de tânăr bărbat privilegiat și perpetuator al patriarhatului că este o bandă desenată, care fără a fi întru-totul feministă, în niciun caz activ militantă, manifestă totuși numeroase caracteristici influențate de respectivul curent.

Phonogram - The Singles Club 01- pg 19

Hai să facem un rezumat al fiecărui număr să vedem. Poate nu mă înșel. Penny este cea care ne deschide povestea, sfărâmând cel de-al patrulea zid şi monologând direct cititorului, prezentându-i premisele şi personajele seriei. Penny este o tânără ariană şi aeriană, căreia îi plac băieţii şi lucrurile sclipicioase, e puţin naivă şi trăieşte pentru a dansa. Este genul de personaj ironizat şi ridiculizat până la dezumanizare, însă aici singurii care o critică sunt celelalte personaje, nu şi textul, care pare să preţuiască sinceritatea ei mai mult decât constanta confuzie mascată sub continuă ironie a celorlalte personaje. Penny pornește spre club cu prietena ei, Laura. Ne întâlnim cu Laura ceva mai târziu. Îi place foarte mult locul descriindu-l drept ”incy indie”. Seara asta este specială pentru că se poate cere orice melodie, atât timp cât vocea care cântă aparține unei femei. Cele două reușesc să intre în club mulțumită farmecelor lui Penny. Laura îi șutește din restul acesteia pentru băuturi. După o repriză de ”exprimare verticală a dorinței orizontale” se întâlnește în sfârșit cu Marc, un tip foarte chipeș de care ambele fete sunt atrase, încercând să-l scoată la dans merge la pupitru să ceară Pull Shapes de la The Pipettes pentru care DJul o admonestează, remarcând că este o trupă regresivă și sexistă, perfectă pentru o tânără superficială ca Penny. Apoi Marc nu-i întoarce avansurile, Laura îi dispare, iar colegul lui Marc, Lloyd, îi oferă lovitura de grație spunându-i că este .. ahem o ”precious, self-serving, egotistical bitch who feeds off people’s attention like a leech.”. În final nu-i rămâne decât dansul. Este singurul lucru pe care îl are doar pentru sine. Este modul ei propriu prin care comunică cu restul lumii, prin care își demonstrează valoarea și își definește personalitatea. Penny este personajul feminin cel mai apropiat de idealul impus de cultura mainstream şi este singurul abuzat într-o formă sau alta de toate celelalte personaje. Parte pentru că reprezintă, în ochii lor, expresia unei culturi pe care o resping, dar în acelaşi timp o tratează conform standardelor respective, considerând-o un obiect sau o proprietate. Și ea este primul protagonist cu care ne întâlnim. A cărei experiență inițială va colora pe toți ceilalți.

psc_02_07

În episodul următor ne întâlnim cu Marc. De fapt în primă fază ne întâlnim cu Lloyd, care ar vrea să-i spui pe numele de phonomancer, Mr. Logos. Dar nu-i spunem așa că-i un puțoi pretențios și nu trebuie încurajat. Lloyd îi explică lui Marc despre super planul său super genial de a cuceri lumea luând muzica pop clasică și explicitând în versuri tot conținutul sexual implicat de versiunile originale. Eventual scoțând o vocalistă super bună la înaintare. Ajunși în club, aflăm de ce Marc i-a răspuns cu atât de multă răceală lui Penny în numărul anterior: Marc este blestemat. La auzul unei anumite melodii imaginea unei punkerițe străine cu părul roz de care s-a îndrăgostit îl bântuie, obligându-l să retrăiască o seară petrecută cu ea în același club. Este foarte clar o metaforă pentru funcția mnemonică a muzicii și a puterii sale de a răscoli amintiri care mai degrabă am vrea să rămână îngropate sub un morman de alte gânduri. De fapt, este atât de clar, încât îmi vine greu să-i zic metaforă, nefiind un lucru cu totul diferit de cel pe care îl înlocuiește. În fine, dintre toate povestirile cred că asta pune cea mai directă problemă care ar putea fi tratată printr-o perspectivă feministă și anume libertatea sexuală; mai exact sexul cu străini sub influența băuturilor alcoolice. Permisivitatea actului și problema responsabilității participanților. Banda, prin vocea tinerei cu părul roz, propune ideea, posibil controversată, că atitudinea de regret constant a lui Marc este deosebit de paternalistă, răpindu-i partenerei sale libertatea de decizie, de a înțelege situațiile în care se află și de a experimenta, punând responsabilitatea întregului act pe umerii bărbatului, chiar dacă nu a fost inițiat de el. Și totuși, nu-i ceva tratat cu ușurință și superficialitate. Nu se oferă un răspuns tranșant, ci lărgește parametrii în care se poartă discuția. A fost bine. Și în același timp a fost rău. Ce îi rămâne lui Marc să recunoască este cine îl blestemă de fapt și să accepte ceea ce a făcut, nu doar să spere că afectarea vinovăției îl va lăsa nepătat.

psl_03_012

În numărul trei o urmărim pe Claire. Claire și-a vândut jumătate din personalitate pentru a căpăta putere și a ajunge la conducerea unei secte de vrăjitoare. În oglindă nu-și vede propria reflexie, ci pe cea a fetei care a fost odinioară. Nu vede femeia puternică, încrezătoare, calmă, stăpână pe propria-i sexualitate, ci vede o adolescentă palidă cu ochii vineți care poartă încă pe mâini urmele lamelor. Fosta personalitate însă își face aici, într-un club ca acela în care își pierdea nopțile tinereții, apariția mai mult decât ar trebui. Îi răspunde, îi apare în gânduri și gusturi. Iar aparent cel mai bun mod de a o opri ar fi de a face sex cu cea mai nepotrivită persoană posibilă. Poate e o formă de a demonstra controlul pe care îl are asupra propriei vieți și propriului corp altfel decât prin mutilare. Traseul și povestea lui Claire ar fi deja spuse. Își cârmuiește deja cu fermitate propria viață, propriile gusturi și idei, propriul corp și nu trebuie să demonstreze asta nimănui. Ar aștepta începerea unei noi povești prin prezența amenințării ieșirii la suprafață a fostei personalități, dar este ceva de adresat în al treilea volum, aici posibilul conflict fiind aplanat sau măcar amânat. De aceea joacă un rol important pentru Laura, pe care o ascunde de Penny și cu care poartă un dialog pornit de la întrebarea ”And who are you trying to be?” pusă tinerei în timp ce se ține într-o postură aproape identică cu a femeii. Asemănare care după cum vom vedea în povestea Laurei nu este doar imitare, cât chiar identificare.

psc_04_005

Cel de-al patrulea număr intitulat Konichiwa Bitches în cea mai mare parte nu este deosebit de interesant pentru textul de față. Reprezintă un centru formal, un repaos narativ și o cheie de boltă tematică, prezentând experiența celor doi DJ, Seth și Silent Girl. Seth este guraliv și foarte grăbit să judece și să se certe cu oamenii care nu îi împart gusturile, iar Silent Girl este cea care pare să pună de fapt muzica, nu tot timpul cu acordul partenerului său. Cu excepția unei duble pagini întinse tot numărul este realizat pe o grilă puternică de șase casete, două pe orizontală și trei pe verticală, separând astfel pagina și întreaga serie în două jumătăți clare. S-ar putea spune chiar că apare o dualitate masculin/feminin. Dualitate, însă nu dihotomie. Mare lucru nu se petrece. O colecție de gaguri și scurte viniete și prezentarea umoristică a interacțiunilor cu DJii care au fost destul de dramatice din cealaltă perspectivă. Dar, apare un moment în care întreaga serie este condensată. Relația dintre muzică și magie în universul Phonogram, abilitățile specifice fiecărui personaj și mai ales replica lui Silent Girl care sugerează că Seth încalcă regulile și se transformă într-o figură patriarhală care oprimă clubarii. Filozofia lui Seth este că phonomancerii distrug muzica prin arta lor, căci prin ea muzica nu mai este un scop în sine, ci devine un mijloc. Muzica nu mai este ascultată și trăită, ci este folosită pentru a răni și inhiba, pentru a proiecta în fața lumii o personalitate care nu există sau chiar pentru a se proteja de ceilalți. Însă tocmai asta face el pe parcursul nopții, criticând încontinuu și refuzând să pună cântece, chiar dacă nu încalcă regulile și încercând să modeleze participanții la dans în copii fidele ale sale, forțându-și personalitatea și gusturile și opiniile asupra lor. Încercând să îi imprime, în loc să-i lase să se exprime.

phono_05_13

În numărul cinci ne reîntâlnim în primul rând cu Laura. Ăsta-i singurul episod în care familiaritatea cu referințele muzicale din bandă cred că este necesară (sau poți citi eseul din capătul numărului, dacă ai revistele individuale, dar tot recomand ascultarea muzicii). Noroc că Long Blondes nu au chiar multe cântece. În ele Kate Jackson se proiectează deseori drept o vampă amorală ce debordează sexualitate, nu doar heterosexuală, care profită de vulnerabilitatea sau lipsa de experiență a celor din jurul ei pentru a seduce, pentru a distruge relații, pentru a răni. Kate este atât cealaltă femeie, cât și ”cealaltă” femeie. Este femeia adulteră sau care instigă la infidelitate, dar este și femeia care nu se conformează normelor societății patriarhale și trebuie demonizată, pentru că refuză să fie subjugată. Însă, așa cum relevă întreaga discografie a trupei, Kate nu este un demon, nu este o caricatură, ci un personaj complex; e capabil să simtă vină, uneori îngheață pe loc din cauza situațiilor în care se află, iar alteori destramă relațiile dintr-un soi de altruism, considerând actul necesar pentru creșterea personală a partenerilor. Iese din dihotomia clasică fecioară/curvă. Kate este ceea ce vrea Laura să fie, vorbind aproape numai în citate din cântece ale lui Long Blonds, așa cum colegi de-ai mei vorbeau în liceu practic doar în citate din South Park. Fumează, bea mult mai mult decât ar fi nevoie, încearcă să flirteze cu Marc fără vreun efect. Însă în același timp Kate vrea să fie și Penny. Sau cel puțin așa cum o vede ea pe Penny. Vrea să se conformeze. Vrea să fie o blondă slabă și proastă căreia îi plac oamenii și pe care oamenii o plac și să fie fericită pentru totdeauna. Și este prinsă între aceste două personalități emergente, incapabilă să acționeze altfel decât prin automutilare. Este un motiv pentru are nu am văzut-o fără palton în numerele anterioare. Pornește acasă cu Lloyd, prietenul lui Marc, împărțind un taxi și îi ascultă super planul super genial. Iar apoi ia probabil prima decizie proprie din acea noapte. Se dă jos din mașină fugind în noapte lăsând în urmă nu versuri de Long Blonds ci de The Smiths: ”It takes guts to gentle and kind”.

phono_06_0004

Ready to Hearbroken ne arată ce s-a întâmplat cu Lloyd când a ajuns noaptea acasă. Și-a scos mașina de scris și a început să bată la super proiectul său super genial de a reapropria muzica pop clasică acum ieșită de sub copyright pentru a-i vărsa subtextul în texte lirice cât mai vulgare și lascive cu putință, cântate de o domnișoară angelică. Consemnează într-o fanzină răspunsurile personajelor cu care s-a întâlnit în seara aceea, frustrat că nimeni nu îi înțelege geniul. David Kohl, protagonistului primului volum din serie, ucigașul de zeițe și idolul său, îl tratează cu indiferență. Marc consideră că este amuzant, reacție care i se pare absurdă. Penny…păi Penny nici nu l-a ascultat fiindcă a început să i-l povestească zicându-i că este, dacă vă amintiți, o ”self-serving egotistical bitch”. Iar Laura după cum am văzut în numărul precedent a văzut în plan mult mai multe decât ar fi sperat Lloyd vreodată și tot l-a denunțat ca un simplu act masturbatoriu mult prea complicat. Faza cu Lloyd este că tipul, cu toată intensitate cu care analizează cultura sa, cu toată ambiția sa de a lua mărci ale patriarhatului și a le devasta, este superficial și virginal, iar viziunea sa stereotipică, idealizată și fetișistă despre viață și sexualitate permează toate anecdotele descrise în revista sa amatoare, formând subtextul tuturor conversațiilor consemnate în ea. Lipsa sa de introspecție este de-a dreptul găunoasă. Nu are umor și nu prețuiește umorul. Se gândește că decimarea sa sub cuvintele Laurei este comparabilă cu sexul. O descrie pe Penny în clișee, transformând-o într-un simplu obiect râvnit. Îl minte pe Kohl cu privire la lipsa se de experiență sexuală. Și într-adevăr tot super proiectul său super genial se dovedește a fi o tentativă mult prea complicată de masturbare. Ascultând demourile de pe MySpace ale lui Los Campesinos la recomandarea lui Kohl pare să înțeleagă unde greșește și arde planul proiectului, începând unul nou. Eu aș fi vrut să primească o palmă peste ceafă.

phono_07_007

Ultimul număr, Wolf Like Me, se simte mult de tot ca un videoclip și îl urmărește pe Kid with a Knife, prietenul lui David Kohl. Kid este singurul personaj care nu este phonomancer. Kohl îl învață cum să simtă muzica și dă o haită prin Londra sub highul primit. Poate semnificativ ar fi că salvează un cuplu de emolăi androginali de la atacul unor huligani și ajunge să se cupleze, măcar pentru o noapte, cu Penny.

Banda este realizată în totalitate de bărbați, nu există personaje non-caucaziene, dar măcar jumătate dintre protagoniști sunt femei (dacă o considerăm și pe Silent Girl o protagonistă și nu văd de ce nu am face-o întrucât apare în fiecare cadru al numărului 4 și este cel puțin la fel de activă în poveste ca Seth) și nu este nicio diferență între modul cum sunt prezentați unii și celelalte. Nu există cadre focalizate pe decolteuri sau fese sau pe alte zone erogene cu scopul transformării femeii într-un obiect pentru excitarea cititorului. Grafica se concentrează pe modă, pe vestimentație și pe exprimarea personalității prin intermediul hainelor. Asta din urmă n-are treabă cu feminismul. Voiam doar să remarc că McKelvie este atent la lucruri de genul ăsta.

psl_03_018

După cum am zis, nu este o bandă expres feministă și în niciun caz nu militează, însă dintre toate benzile cât de cât mainstream publicate de vreo editură nord-americană pe care le-am citit este cea mai interesată și simpatetică față de diferitele probleme feministe, cu atât mai mult cu cât le prezintă nu în cazuri speciale și spectaculoase, cât în ipostaze destul de mundane, oricât de dramatice ar fi pentru personajele în cauză. Conflictul nu este unul violent, ci inter(poate chiar intra)persoanal și în aproape toate cazurile are cel puțin o rădăcină în clasicele roluri atribuite genurilor. Iar asta afectează hipstări indie, chipurile progresivi și eliberați social. Din cauza densității cu care își prezintă informația multe idei nu primesc deosebit de mult spațiu, însă menționează experimentarea sexuală, opresiunea patriarhală prin intermediul culturii de consum, probleme cu privire la aspectul propriului trup și modul cum unele tinere aleg să le trateze, modelele generice ale expresiei sexului și modul cum societatea alege să reacționeze la deviații. Comparând-o cu benzi similare în format și concept ca Demo, Local sau chiar Optic Nerve, diferența este, zic eu, evidentă în modul cum tratează rolul culturii și al societății în dezvoltarea personală și a rolului în care acestea vâră protagoniștii, chiar dacă nu se potrivesc acolo sau cum adresează dinamicele puterii între personaje, exprimate prin sexualitate ori prin dominație culturală.

Nu știu, poate într-o lume ideală asta ar fi doar o bandă desenată normală, care face minimul suficient pentru a fi echitabilă și nu discriminatoare sau ofensivă, însă tot cred că sunt învârtite în fibra sa narativă și tematică câteva fire care o fac să fie ceva mai mult de atât.