1032639-5

Un aspect al lucrărilor lui Garth Ennis care le nu poate fi negat este uzul și abuzul de violență. Unii cititori ar putea cădea de acord asupra umorului său, asupra verosimilitudinii camaraderiei ce ia naștere între personajele sale, asupra personalităților puternice cu care își permează personajele feminine făcându-le să iasă din stereotipul femeii ”puternice și independente” care se manifestă ca o mașină de ucis îmbrăcată în costumații fetișizante. Însă toate se găsesc în fluctuație și pot fi discutate. Tocmai deoarece din nou și din nou atenția acordată se mută de pe nuanțele interacțiunilor intime asupra exceselor groaznice a noilor și neobișnuitelor torturi la care supune atât victime fără ajutor, cât și agresorii acestora.

Din această cauză, modul cum percepi opera lui Garth Ennis nu depinde atât de mult de propriul sadism, cât de toleranța față de cel al personajelor sale și de cât de multe poți extrage din activitățile la care participă în afara acțiunilor mai violente ale. Suspectez că din această cauză tinde să fie acceptat de unii cititori și critici de bandă alternativă. Nu neapărat pentru că batjocorește supereroii, în mod cert ulciorul ăsta a mers de prea multe ori la apă, cât pentru că sub suprafață, benzile sale sunt despre oameni vorbind, trăind și simțind, nu mult diferite de multe dintre benzile alternative.

Chiar după nivelul acesta se poate găsi ceva mai interesant și personal în ceea ce creează. Ennis nu s-a inhibat niciodată din a deveni polemic asupra problemelor politice și sociale în materialul abordat. De la fundalul răscoalei rasiale din ultima sa poveste din Hellblazer, la diferitele aspecte ale stilului de viață nord-american parodiate în Hitman, întregul său Preacher plin cu numeroase comentarii aduse injustițiilor sociale, corporatiste și religioase, până la mult mai gravul tratament al corupției și abuzului de putere în Punisher MAX, Ennis mereu s-a folosit de benzile desenate pentru a vorbi despre oameni adevărați și crizele adevărate cu care se confruntă lumea noastră deloc infinită. Dar este și aproape singurul printre colegii săi britanici, majoritatea manifestând o similară conștiință socială, care a țintit constant și precis asupra Statelor Unite ale Americii, reușind să introducă până și în Hellblazer, un titlu cunoscut pentru caracterul său britanic, o poveste despre miturile fundamentele ale Americii.

2216665-075

Suspiciunea mea ar fi că Ennis, ca un tânăr scriitor, a crezut în Visul American. Nu atât ideea pragmatică de mobilitate socială, cât faptul că Statele Unite sunt un loc unde binele și libertatea pot fi atinse. Unde atrocitățile trecutului pot fi uitate spre a făuri un viitor mai bun. Poate chiar unicul loc pentru așa ceva. Sunt sigur că nu a fost niciodată destul de naib pentru a îmbrățișa idealul cu întreaga ființă, dar este o evoluție curioasă de-a lungul benzilor sale a portretizării capacității americane de a face bine.

2032968-09

Preacher, co-creat cu Steve Dillon, la o lectură superficială ar putea părea că ridiculizează constant și consistent sudul Statelor Unite, dacă nu întreaga federație. Dar eu aș spune că mai degrabă Ennis are în vizor mai mult componenta religioasă a regiunii într-un act de rebeliune împotriva creșterii sale strict creștine. Doar că se întâmplă ca religia creștină să fie o componentă importantă a identității Sudului. Aici idealul Americii bune, apolitice, aistorici, ateiste este adus în prim-plan făcând radicalismul al doilea cel mai mare păcat pe care un individ îl poate comite față de țară. Nici măcar un trai bun și simplu nu poate spăla acest păcat odată comis; cu toate că ducând o asemenea viață păcătosul poate recăpăta demnitate, cum este cazul fostului nazist pe care Jesse Custer îl descoperă și ucide. Între timp cei mai mulți radicali sunt caricaturi care fie transcend din start grotescul, fie sunt încetul cu încetul dezumanizați de întâlnirii cu drepții protagoniști.

Iar cel mai mârșav păcat ce poate fi comis este trădarea Americii. Iar cineva trădează America refuzând să abandoneze vechile practici. Ținând de vechile religii și crezuri, vechile conflicte și obiceiuri. De aceea cele mai puternice personaje negative ale seriei, vampirul Cassidy și familia Custer, sunt în același timp printre cele mai umane personaje. Și cele mai teribile. Ei nu sunt batjocoriți, dar urâți și disprețuiți pentru că au fost ținuți la sânul Americii și au mușcat-o și i-au supt sângele până a secat. Din același motiv și The Saint of Killers merită respect într-un anume fel. Este protagonistul de-a-ntregul american, răul necesar care bate ultimul cui, sau glonț în cazul său, în coșciugul Dumnezeului Vechii Lumi. Iar vorbind despre mărci ale westernului, John Wayne este conștiința morală a benzii.

2652620-hitman34

Mai mult sau mai puțin în același timp, Ennis a scris și Hitman, o bandă desenată care nu urmărește doar un asasin, ci o întreagă grupare de mercenari antieroici care-și duc viața în The Cauldron, una dintre cele mai infame cartiere a lui Gotham City. De obicei având un umor tuciuriu banda este interesată de moralitate și încercarea de a fi bun față de cei la care ții și care țin la tine. Având loc într-un oraș fictiv Hitman nu este la fel de puternic înrădăcinată în cultura nord-americană ca alte benzi ale lui Ennis, dar nici nu i se poate atribui vreun fel de universalitate. Tommy și bunul său prieten Natt The Hat sunt amândoi veterani ai Războiului din Golf; numai asta plasează cu fermitatea acțiunea pe partea americană a Atlanticului. Serialul de asemenea ridiculizează industria fast-food, cu toate că nu o condamnă, protagoniștii savurându-i cu bucurie atrocitățile culinare. De asemenea își bate joc de comodificarea și comercializarea sărbătorilor. Toate mărci ale Statelor Unite. De asemenea aude laude Americii întrupată în figura lui Superman. Contra repulsiei sale față de supereroi, în Hitman #34, având titlul ”Of Thee I Sing” Ennis și John McCrea au produs una dintre cele mai bune benzi post-Crisis cu Superman. Mai important pentru textul de față, este o poveste în care Tommy, aproape înduioșător, explică de ce Superman, ca un emigrant ce a abandonat toate valorile fostei sale lumi pentru a-și ajuta actualii semeni, reprezintă tot ceea ce are America mai bun de oferit.

100144-11164-107171-1-punisher

Dacă sărim câțiva ani în față observăm niște schimbări în atitudinea scenaristului irlandez față de Statele Unite în Punisher Max. Este o bandă despre violență și despre felul cum reverberează ciclic prin lume. Este o bandă mult mai puternică și mult mai adâncă decât ar avea dreptul să fie orice bandă cu Punisher, dar poate fi citită și ca o pedepsire imaginară a celor care au oropsit și călcat în picioare Visul American. Nimeni nu poate scăpa judecății. Săracii, bogații, americanii și imigranții, găștile, cetățenii și oficialii, poliția, armata, guvernul, bărbați și femei, cu toții sunt vinovați pentru comiterea de acte imposibil de descris sau girarea lor prin tăcere. Doar copii ar mai putea avea un strop de inocență rămasă în ei.

Aici Punisher este tratat mai puțin ca un personaj și mai mult ca o forță a naturii. Incoruptibili, imposibil de înțeles, trupul său doar un instrument pentru îndurat și produs durere, pentru distrugerea păcătoșilor până când nu a mai rămas nimic. Este mult mai mult asemenea lui Saint of Killers decât eroul byronic torturat și întunecat din alte părți.

Dar în primul rând Punisher de obicei răzbună crime odioase împotriva idealurilor americane; uneori luptă chiar pentru a proteja ceva considerat merituos. Apoi, Ennis nu este întru totul simpatetic războiului protagonistului său. Ceea ce creează o tensiune interesantă în text deoarece, chiar dacă Ennis a abandonat idealurile utopice, încă răzbate o scântei de speranță. Nu neapărat speranța că namila asta tăcută va apărea și va îndrepta toate relele cu armele sale multe și imense, dar că oamenii, atât cei puternici și încă necorupți, cât și cei fără de putere se vor ridica împotriva agresorilor și vor înălța într-un final America promisă.

3074686-fury+max+012-000

În prezent putem vedea cum toată speranța s-a pierdut în Fury MAX, capodopera de război a lui Ennis, Goran Parlov și Lee Loughtidge, care îl poartă pe Nick Fury prin toate conflictele și operațiunile militare majore în care Statele Unite ale Americii a intrat de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. De la Indochina la Cuba, apoi Vietnam, iar în final descoperind soldații americani ce făceau trafic de cocaină în Nicaragua.

Pe parcursul seriei Fury este puternic caracterizat, relațiile cu cei din jurul său sunt definite clar și capătă textură pe parcurs, personajele recurente sunt interesante, se schimbă cu trecerea anilor, dar nu devin de nerecunoscut, acțiunea este incitantă și foarte bine executat, iar toată pendularea rapidă prin istorie face deliciul unei porții deja sățioase.

Dar n-ar trebui să fie nici una, nici altă, căci ceea ce oferă Fury este otravă. De la începutul benzii apare un curent de nihilism ce plutește din ce în ce mai aproape de suprafață în timp ce Fury își compromite moralitatea pentru a-și stăpâni setea de război. Asta până în punctul în care ajungem să ne întrebăm dacă a avut vreodată scrupule sau ceea ce a însemnat pentru el cu adevărat steagul Statelor Unite în acel prim număr. Să fi fost idealurile prezentate de Tommy Monaghan în Hitman sau credința că senatorii din Washington și generalii de la Pentagon vor menține mereu un teatru de război cald și pregătit pentru el.

Punisher a fost răzbunător. Violența sa avea un țel, sau măcar era folosit cu un scop ca mijloc narativ. Nu pare să fie așa ceva în Fury Max. Corupție și râvnă și nevoia de putere se ridică peste mai multă corupți și mai multă râvnă și mai multă nevoie de putere, iar de aici în jos sunt numai țestoase. În Fury Max Visul American nu este nici mort, nici decăzut, ci pur și simplu nu a existat niciodată. Sau a fost doar o iluzie propagată de bărbați viciați asupra minților tinere și naive pentru a le mărșălui pe fronturi și a-și risca viața pentru a umple buzunarele celor din urmă.

Publicat inițial în engleză în Great Snake #1