The Dark Knight Strikes Again 01-00

Aș vrea să încerc să fac o apologie lui Dark Knight Strikes Again. Nu ar trebui să fie foarte greu și nici nu ar trebui să fie necesar. În primul rând pentru că cei mai vehemenți atacatori ai benzii sunt fanii dezamăgiți. Dar nu dezamăgiți de calitatea benzii, cât de lipsa anumitor calități și prezența altora. Dezamăgiți de portretizarea anumitor personaje, de stilistica folosită, de tonalitatea ei, lăsați preplecși de colorit. Dezamăgiți că nu este clona lui Dark Knight Returns. Dezamăgiți că nu seamănă cu o bandă pe care o pot scoate la înaintare, folosind-o să arate lumii că-i cool și mișto să-ți placă Batman, că uite ce întunecat și serios și grav e.

The Dark Knight Strikes Again 01-05

Era 2001-2002 când a apărut, progresul pe care banda cu supereroi îl făcuse în anii ‘80 a fost șters de excesele anilor ‘90, avântul timpuriu al lui Vertigo trecuse, de abia se aprindea fitilul exploziei romanului grafic în State și Hollywoodul tocmai începea să redea legitimitatea pe care a răpit-o supereroilor cu adaptări ieftine, ridicole, grăbite și pur și simplu proaste, care și acum răsună în mintea publicului. Batman trebuia să mai aștepte câțiva ani să și-o primească înapoi după ce Joel Schumacher l-a readus la nivelul de erou camp, colorat, inconștient sexualizat într-un mod care nu prea lasă de înțeles că aceste atribute nu sunt neapărat rele. Dacă Schumacher ar fi făcut un film cu atmosferă gotică și un Batman byronic, melancolic și violent, același drac ar fi ieșit.

The Dark Knight Strikes Again 01-09

Revenirea lui Miller la personaj ar fi trebuit să se simtă ca o mană cerească. După incursiuni în lumea filmului și animației fiul risipitor al benzii cu supereroi avea să se întoarcă și să arate din nou lumii ce tari pot fi benzile desenate cu Batman. Dar asta-i treaba. Dark Knight Returns este opera unui om tânăr, care are lucruri de demonstrat. A fost creată și într-o perioadă în care banda nord-americană de gen încerca să-și transcendă limitele, iar Miller se aruncase cu capul înainte în joc.

BatmanTDKR1_013_The_Dark_Knight_Returns

The Dark Knight Returns #1 1986
De Frank Miller, Klaus Jason, Lynn Varley, John Costanza

Dark Knight Returns este gravă nu doar în ton, de fapt nu este chiar atât de mult cum se spune, cât mai ales în construcția meticuloasă. Grafic a fost extirpat din ea tot ceea ce ar fi transmis senzația de juvenil, de imatur, de neserios. Culorile sunt desaturate, secvența este incredibil controlată, aproape filmic, pe grila de șaisprezece casete și niciodată nu este lăsată să scape, musculatura supereroilor nu mai este sculptată și pronunțată în fiecare panou de parcă ar fi niște culturiști pe scenă, lipsesc baloanele destinate gândurilor personajelor. Narațiunea vine în rafale chandleriene, exploziile de violență sunt ponderate de multe momente de liniște, de calm, de așteptare, de căutare, de măsurare reciprocă. Este … cool. În sensul ăla clasic. Pentru că într-un fel era datoria lui Miller de a face așa ceva. De a confirma și răscumpăra încrederea fanilor în el căpătată de la începutul carierei, de a duce până la capăt transformarea supereroului și a benzii cu supereroi în ceva ce nici prin gând nu ți-ar trece să nu o iei în serios.

The Dark Knight Strikes Again 01-27

Dark Knight Strikes Back în schimb este realizată de un om care nu mai are nimic de demonstrat, liber să facă ceea ce îl captivează, ceea ce i se pare lui că merită pus pe hârtie. Ca atare este o expresie auctorială mult mai pură. Sau nu neapărat mai pură, cât mai personală. Destui oameni ajung acum să considere drept eroii anilor 80 pe editorii care, chipurile, l-au ținut în frâu pe Miller și, chipurile, i-au filtrat ideile. Zic ”chipurile” pentru că acestea sunt mai mult speculații. Chiar considerând că așa stau lucrurile, chiar considerând că istoric am avut nevoie de Dark Knight Returns în forma în care se găsește, nu văd de ce în 2002 am fi avut nevoie de Dark Knight Returns 2. Mai ales după ce am avut o decadă și jumătate oameni care nu au făcut altceva în afară de a-l imita pe Miller. Nu, The Dark Knight Strikes Again este o cu totul altă fiară și este una mult mai interesantă, cu toate presupusele sale defecte tocmai pentru că lasă nebunia lui Miller să erupă.

The Dark Knight Strikes Again 01-32

Am zis că este opera unui om care nu mai are nimic de demonstrat, nici sieși, nici lumii. Este în același timp și opera unui om îmbătrânit. Nu aș vrea să zic bătrân, căci biologic sigur nu era. Cu atât mai mult cu cât nu e lipsit de energie. Însă după cum o să încerc să arăt, destul de mult din sentimentele exprimate în banda asta se pot rezuma la ”Get them kids off my lawn!”. Dar nu vrea să alunge copii de pe peluză pentru a putea sta în liniște pe prispă, sorbind cu lentoare din bere, scărpinându-se în barbă și așteptând apusul soarelui. Nu vrea să-i audă bâzâind când el are treabă de făcut și revoluții adevărate de stârnit, în timp ce ei sunt prea ocupați să maimuțărească ceea ce au văzut la televizor. Cel puțin așa i se pare.

The Dark Knight Strikes Again 01-47

Primele trei pagini sunt o cacofonie de casete micuțe aruncate alandala, ce ar trebui să prezinte diferite segmente din emisiuni TV, suprapusă peste silueta lui Batman. El ne spune că lucrurile s-au dus la fund în America. Printre frânturi Jimmy Olsen țipă la televizor că în America s-a instalat totalitarismul. Că cetățenii nu mai au drepturi. Că eroii au dispărut și că nimeni nu mai crede că ar fi existat vreodată. Moderatorul încearcă să-l tempereze invocând sponsorii care nu vor să audă asemenea vorbe. Toată discuția este întretăiată cu discursul populist al Președintelui. Batman ne spune că are de gând să acționeze.

The Dark Knight Strikes Again 01-51

Dacă în Dark Knight Returns scopul principal al momentelor televizate era diseminarea rapidă a expoziției într-o formă care să nu se simtă artificială, roluri de abia secundare fiind nuanțarea acțiunilor personajelor, colorarea lumii în care are loc povestea și ceva satiră asupra realității, aici ierarhia se schimbă, prezidând un aspect care în romanul grafic original de abia dacă lăsa un iz. Un comentariu postmodern asupra vieții simulate prin intermediul televizorului și societății capitaliste de consum. Un defazaj între persoana publică și cea intimă accentuat de lumina tubului catodic.

The Dark Knight Strikes Again 01-56

Faptul că Președintele care ține discursuri în fața poporului fără să fie niciodată de față cu oamenii care l-au ales se dovedește a fi o hologramă este doar cel mai evident moment. Pe acolo și faptul că planul lui Batman, conceput de tânara sa ucenică, este de a se folosi de forța, de proporțiile căpătate de mitul său în rândul adolescenților. Aceștia imită supereroii fără să-i cunoască. Le preiau simbolurile, costumele, numele, le adaptează, le transformă în modă și subcultură, le apropriază propriilor scopuri, propriilor nevoi de exprimare fără să cunoască într-adevăr ceea ce reprezintă, la ce se referă. Iar Batman vrea să restabilească o ordine, să facă din nou simbolurile să simbolizeze ceva.

The Dark Knight Strikes Again 01-35

Cu toată grafică bruscată, extrem de stilizată, aproape abstractă care i se reproșează benzii, secvențele normale sunt realizate mai mult sau mai puțin în același stil pe care Miller îl cultiva deja de aproape zece ani. Momentele televizate, în schimb, da. Ajung să fie caricaturi grotești în cel mai pur sens al cuvântului. Fețe exagerate și schimonosite, deseori celebre, care se acumulează orgiastic pe pagină aruncând cu vorbe goale și stereotipale. Nu este nimic adevărat și sincer și real și palpabil în ceea ce zic. Nu este suflu în cuvintele lor. Totul este doar retorică goală, doar ambalaje de idei aruncate în eter. Chiar și unii eroi ajung să se simtă asemenea. The Question este parodia libertariană a încarnării de sub Ditko. Green Arrow exagerarea stângistă de sub O’Neil și Adams.

The Dark Knight Strikes Again 02-36

Nu cred că este o coincidență că următoarea scenă după acele prime trei pagini de la început sunt despre un Atom micuț, micuț de tot, cu podoaba capilară crescută rebel și încâlcit, hămesit, chiar sălbăticit de foame și durere, care se chinuie să supraviețuiască luptând împotriva organismelor microscopice cu arme improvizate. Contrastul dintre haosul vizual și ideologic anterior prezentat și claritatea nu numai a diegezei acestei secvențe, nu numai a punerii în pagină, dar puritatea, lipsa de ambiguitate a acțiunilor, primalitatea motivațiilor personajului, însăși fizicalitate scenei amintește de serialele clasice de aventuri și de eroismul cel mult nuanțat al protagoniștilor, nicicând trecând în antieroism sau în ambiguități chiar mai profunde. Este micșorarea acelui ideal eroic. Însă, prin natura sa, acel tip de erou, oricât de mult este redus fizic și psihic nu poate fi dezbinat, doar sublimat.

The Dark Knight Strikes Again 02-08

Folosirea lui Ray Palmer pentru acest lucru nu este nepotrivită. Nu doar din cauza pseudonimului și puterilor sale, dar el însuși devenind un asemenea protagonist, având aventuri nu mult diferite de cele ale lui John Carter în miniaturala lume ascunsă într-o pădure braziliană, fix în aceeași perioadă în care Miller și Moore și Chaykin se ocupau sârguincios de demontarea acelui arhetip de personaj.

The Dark Knight Strikes Again 02-15

Nu voi nega că bagajul ideologic din spatele lui Dark Knight Strikes Again este confuz. În afara unui vag ideal anarhist și revoluționar nimic nu răsare altfel decât nămolos, ironizat, simplificat. Nu propune soluții. Și ar fi al dracului de pretențios din partea unei benzi desenate cu Batman să o facă. Însă exprimă foarte bine o anumită senzație. Ceva asemănător cu strigătul lui Howard Beale din Network. Imposibilitatea de a mai suporta atmosfera Statelor Unite contemporane și senzația că este nevoie să se facă ceva. Agățarea de nostalgie într-o lume care nu mai poate fi suportată.

The Dark Knight Strikes Again 02-16

Dar în cazul acesta nostalgia pentru eroii de mult apuși nu ar fi văzută efectiv ca o dorință de a reveni la acel moment din timp, la acele formule narative, la acea Americă. Spre deosebire de, să zicem, Kingdom Come, altă miniserie de la DC cu o premisă similară, realizată de Mark Waid și Alex Ross, unde supereroii clasici sunt la fel de vitali și solari ca întotdeauna, chiar și după ce s-au scurs decenii peste ei, aici totul este corupt și degradat și degenerat, rămânând doar un sâmbure, un grăunte, un fir de praf de care te poți prinde. Textual chiar, Batman recunoaște că jocul s-a schimbat, că dansul este altul și că trebuie să se adapteze la noile vremuri.

The Dark Knight Strikes Again 02-62

Și bănuiesc că ăsta-i un loc la fel de bun ca oricare altul să aduc în discuție culoarea. Pentru că trebuie adusă în discuție. Dacă Miller face din banda asta o chestie complicată și îmbârligată, fertilă pentru discuții, dar nu deosebit de inteligibilă la o primă lectură, urâtă și chiar neplăcută grafic, Lynn Varley o face absolut fenomenală. I se reproșează culorile vădit computerizate, simpliste și glitchy. Expirate sunt griurile calme din Dark Knight Returns. Aici totul este o încleștare de gradiente neprelucrate de culori primare. Este o încercare intenționată de a nega orice posibil naturalism. Iar efectul estetic este extrem. Extrem de urât pe alocuri, punctat de momente care prin forța lor iartă folosirea coloritului digital, pseudo-aerografiat într-o paletă de culori deloc gândită folosit în aproape toate benzile desenate de gen de prin 2000 încoace. Nu cred că poate fi subestimat efectul cromaticii în banda asta. Nu doar estetic, dar modul cum contribuie la condensarea etosului întregii lucrări. Hiperreală, dar deloc hiperealistă, amintind de coloritul benzilor din erele trecute fără a fi deloc ca ele, însă în mod cert complet diferită de mersul prezentului.

kingdom-come

Kingdom Come #1 (1996) de Mark Waid, Alex Ross, Todd Klein

Banda nu este venerativă, reverențiosă față de supereroi ca cea a lui Waid și Ross, menționată acum câteva paragrafe. Din punctul ăsta de vedere are mai multe în comun cu benzile subterane și satirele din Mad. Sunt bucățele parcă rupte din ”Man of Steel, Woman of Kleenex”. Nu este vorba despre cum poate Miller să își arate respectul față de supereroi, ci de cum îl pot ajuta ei să facă față unei realități din ce în ce mai inefabile și ireale. Este o revoltă împotriva condiției postmoderne realizată cu însăși armele postmodernismului.

The-Dark-Knight-Strikes-Again-02-73

Iar apoi a venit 11 Septembrie 2001. Dark Knight Strike Again a fost lansată în 3 episoade, fiecare în jur de 80 de pagini. Deși a fost lansat post 9/11, primele două episoade au fost terminate, cel puțin parțial înainte. Ultimul a fost refăcut, de unde și întârzierea masivă în publicare. Și se simte. În primele 2 episoade eroii revoluționari sunt mereu cu zâmbetul pe buze, jubilează, primesc și mai ales împart violență într-o frenezie îmbinată cu eroticul. Al doilea număr se încheie cu un Batman instigând o masă de tineri la revoluție învăluit parcă de lumini de discotecă. Nu este un revoluționar. Nu este un terorist. Este un star rock. Însăși revoluția sa este un simulacru deloc fidel. Iar apoi s-au izbit avioanele de cele mai înalte clădiri din orașul în care Miller locuia. Și a simțit pe propria piele ce este cu adevărat terorismul și ce este revoluția și ce este teroarea.

The Dark Knight Strikes Again 03-01

Coperta ultimului număr.

În ultimul episod eroii nu mai jubilează. Le-a pierit zâmbetul de pe buze. Sunt secătuiți de vlagă. Parcă vor să se termine totul naibii odată. Sunt triști. Sunt furioși. Sunt confuzi. Sunt hăituiți de un monstru invincibil, anonim care ar putea ataca în orice moment, purtând orice chip. Atunci când transpare, ludicul se simte forțat, chinuit. Nebunia televizată apare din când în când, dar nu mai este deloc la fel de haotică, cel puțin nu în ceea ce privește punerea în pagină. Figuri ale autorității statului se afișează impotente și ignorante pe ecran. Au rămas doar eroii. Însă poți avea încredere în ei?

The Dark Knight Strikes Again 03-18

În final Dark Knight Strikes Again este mai puțin despre Batman, despre universul DC și mult mai mult despre universul interior al lui Frank Miller exprimat, poate destul de incoerent și inconsecvent, prin intermediul personajelor deținute de Warner Bros. Însă în ciuda aparentei repezeli lucrurile sunt realizate cu destulă structură, cu destulă rigoare și premeditare. Personajele nu sunt modificate aleator pentru a deveni portavoci pentru diferitele voci care răsună în capul autorului, ci sunt selectate conform istoriei lor, când este cazul reduse la versiuni din trecut, alteori urmând o evoluție destul de naturală. Folosindu-se de cultura populară, Frank Miller îi pictează un portret complex. Iar dacă banda este urâtă, neinteligibilă, nehotărâtă și prea grăbită în a se apuca de cele mai apropiate simboluri ale stabilității și puterii, asta nu este în totalitate vina lui Miller.