2000AD #1844

N-am citit decât episodul din Dredd și cel din Slaine. Cel din Judge Dredd era ultima parte dintr-o poveste, nu prea lungă, dar mi-a plăcut cum arată. Ceva legat de nava nebunului juma rechin care a încercat vara trecută să distrugă Mega City One și niște pirați și niște alți dubioși și crocobaurul care l-a ajutat pe Dirty Frank în respectiva poveste.  Și o bombă nucleară. A fost fun.

(***)

Slaine fu fucking awesome și metal ca de obicei. Clint Langley face colajul ăla tâmpit de poze și grafică computerizată care-i iese doar în Slaine unde hiperrealismul de uncanny valley merge. Slaine a terminat de făcut dragoste cu o duduie și ca orice barbar celt bun vrea să pornească spre tavernă. Duduia nu-l lasă și când se pare că n-are cum să-l prindă în mreje stomacul i se umflă și din el pocnește The Godhead care-l trimite în trecut să fie anihilat de cei mai puternici vrășmași ai săi.

(***)

 

Batman ’66 #6

Bruce Wayne împreună cu Kathy Kane merg la un concert care previzibil este deturnat de o răufăcătoare cu puterni sonice care seduce toți bărbații din sală să fure bijuteriile soțiilor. Batman pentru că a meditat mult timp este imun la vocalizelele sirenei, însă această îl lovește cu ceva verde care-i provoacă halucinații. Și secvența aia e fantastică. Case o execută de minune trecând din scenarii guliveriene la surfing și aventuri subacvatice, ajungând în iad, totul presărat cu referințe la personaje din canonul lui Batman și asocieri pe baza numelor personajelor. Iar culorile îi sunt puternice, pestrițe, însă plasate cu un ochi pentru armonie. Și scenariul este amuzant.

(***1/2)

 

Dial H #15

Ultimul număr din Dial H. Mă întreb dacă o să mai continue cariera lui Mieville în benzi desenate. A fost mai puțin politic decât speram, însă tot a fost una dintre cele mai serioase benzi de la DC și care nu s-a luat mai deloc în serios. Cu toate că a avut episodul ăla despre stereotipuri rasiste, care a fost printre cele mai mișto. Aproape tot numărul este o bătălie în flux continuu, fiind formați constant noi și noi eroi, revelații findu-ne oferite și istoria secretă a telefonului revelată. Mi-a plăcut.

(***)

Fatale #16

Aproape tot numărul este despre scena muzicii din Seattle post sinuciderea lui Kurt Kobain. Mai mult sau mai puțin. Și despre cum se integrează…um…am uitat cum o cheamă. Își zice Jane Doe acum, având simțul umorului legat de situația ei. În fine, e despre cum se integrează Jane în căsuța de nebunii a muzicanților, despre cum toți bărbații sunt fascinați de ea, Lance mai ales care, conform principiului seriei, devine obsedat de ea și consideră că trebuie să o introducă în următorul videclip al trupei. Sean Phillips rupe la interacțiunile dintre personaje. Cum se mlăduiește Jane, cum preia controlul cu privirea, cu trupul, cum stă degajată goală ascultând muzică, cum ascultă poveștile lui Lance sprijinită într-o mână, cum soarbe din țigară, cum Darcy trece tremurând prin casă simțind că Jane aduce ceva malefic cu ea și apoi cum se furișează în pat strângându-se de un bărbat pentru care ea nu mai există.

Și se mai întâmplă o grămadă de chestii. Brubaker face chestia asta ciudată în Fatale(s-ar putea să o fi făcut și în Criminal, dar pe alea nu le-am citit serializate) de numerele sunt dense cu informație și au o structură unitară și ar trebui să fie satisfăcătoare, dar nu prea sunt, pentru mine cel puțin, fiindcă îmi ia prea mult să mă prind cum se leagă scene între ele, care-i relația dintre personaje și tot așa. Poate o fi vina mea că nu le citesc deosebit de atent, dar la naiba, dacă episoadele alea din 2000AD de mai sus mi-s complet satisfăcătoare în ciuda tuturor lacunelor pe care le am legat de el, cred că și un banal mixaj de noir-horror pe care l-am urmărit de început și fără scăpare ar trebui să poate face asta. Însă scenele individuale sunt frumoase.

(***)

Justice League Beyond 2.0 #1

Debutează Christos Gage la Justice League Beyond și adaptează cumva începutul lui All Star Superman. Ceva face rău soarelui și asta îi amplifică enorm puterile lui Superman, care nu și le mai poate controla. Într-o secvență foarte faină de șapte pagini Gage și Coello îl prezintă pe Superman interacționând pe rând cu fiecare membru al Ligii prezentând modul cum evoluează puterile sale și caracterizând personajele, prezentându-le puterile și personalitatea într-un fel natural din punct de vedere narativ, astfel încât să nu se simtă expozitiv. Secvențele astea sunt importante nu doar pentru cititorii noi, dar și pentru noile echipe creative având ocazia să prezinte modul cum interpretează ei personajele cu care lucrează, arătând ce aspecte sunt importante pentru ei. Iban Coello mi se pare că face o treabă decentă la grafică. Saida Temofone are niște efecte sonore faine, care interacționează binișor cu grafica, ceea ce se întâmplă rar când sunt computerizate.

(***)

Prophet #38

De abia aștept să se termine seria asta să o recitesc să înțeleg ce boala se întâmplă. Diferența dintre asta și Fatale e că Prophet este frumoasă nu doar într-un mod spectaculos, dar și divers. Lumi extraterestre, spațiu cosmic, giganți spațiali al căror trup a fost conceput special pentru călătorie spațială, ființe vegetale bețive,  entități care și-au sublimat esența la prisme din culori primare, bazare unde păsăroi și insecte își vând mărfurile, vulcane explodând. Și o pagină care sunt sigur că-i ruptă dintr-un manual de Warhammen 40K Totul într-un singur număr. Și având coeziune.

(***1/2)

 

RoboCop Last Stand #1

Steven Grant și Korkut Oztekin adaptează scenariul lui Frank Miller pentru RoboCop 3. Avem un soi de forță de menținere a ordinii privată, care a înlocuit poliția și se ocupă mai mult cu persecutat civili și izgonit oameni afară din casele lor. Asta când nu sunt decimați de RoboCop pe care tehnic ei îl vânează. E ok, aș zice. Foarte ușurică, merge repede.

(**)

Satelite Sam #2

Se întâmplă atâtea chestii de nici nu știu de unde să încep. Foarte multă politică din spatele studiourilor și rețelelor de televiziunii înainte ca sistemul să existe așa cum îl știm noi, tehnologia era fragedă și totul se transmitea prin radio, nici măcar nu era televiziune non-stop, însă se întrevedeau schimbări de infrastructură și capii televiziunilor încearcă să-și mențină personalul, iar Michael începe să investigheze moartea tatălui său. Detalii tehnice și politice și drame personale și jazz și paginile au ritmul ăsta impecabil. Ugh! Îmi place tare mult.

(****)

 

Swamp Thing #23

Cred că Soule s-a cam scris într-un colț în numărul ăsta rezolvând conflictul într-un mod cam bullshit. Constantine continuă să fie regele bețivilor din micul sat scoțian, comandând localnicii să împrăștie sămânța arborelui de whisky magic în împrejurimi, voind să cucerească întreaga Anglie. Povestea este o prezentare horror făinuță a efectelor abuzului de alcool, atât prin prisma unui Constantine intoxicat de putere, cât și prin cea a localnicilor violenți, care vomită pe ei și se prăbușesc istoviți. Swamp Thing este sleit de puteri, dar la sfârșit reușește să se transforme într-o floare de mac ce-i vine în nas lui John pe care îl adoarme și totul se rezolvă repede. Urmează câteva pagini care leagă povestioara asta de narațiunea mai vastă care se vrea țesută. Kano este ajutat de Lapham la creioane și nu-mi dau seama ce a făcut fiecare, ceea ce-i foarte bine. Oricum, îmi place cum arată, ambii fiind povestitori solizi. Nu exagerează cu paginile înflorate în spiritul lui Bissette. Nu cred că o să iasă banda asta prea curând de sub umbra lui Moore, Bissette și Totleben, dar este o versiune competentă și distractivă.

(**1/2)

 

The Manhattan Projects # 13

Încă unul dintre numerele alea recapitulative și expozitive în care toți jucătorii își aranjează piesele pe tabla de joc, în care soldații își ling rănile și cercetătorii inițiază experimentele. Fermi este acum un cap în formol. Einstein și  Feynman măcelăresc specii extraterestre spre a le analiza, Laika pornește în spațiu, iar Yuri o deplânge, Daghlian se scaldă în lavă fiind un generator atomic uman, iar Oppenheimer își trădează colegii unui John F. Kennedy dependent de cocaină, după care pornește să asambleze niște bombe. Pittara reușește cumva cu arta sa caricaturală să dezamorseze ceea ce ar fi niște portretizări deloc flatante ale unora dintre cele mai importante personalități ale secolului trecut.

(***)

Trillium #1

Cam dezamăgitor noul proiect al lui Jeff Lemire. Găselnița de marketing a acestui prim număr îi face destul de mult rău. Ideea e cam așa. Banda are două povești care se termină la mijloc. Citești o poveste, întorci revista, citești din partea cealaltă. Problema e că nu-s complementare, ci-s două povești secționate la intrigă. Nu-i ăsta traseul pe care o poveste trebuie să-l aibă. Chiar și într-un prim număr ceva trebuie să se rezolve, din punct de vedere al tensiunii. Nu poți să termini cu introducerea conflictului, ce naiba? Cu atât mai puțin nu poți face asta când ambele povești au cele mai fumate premise posibile.

În fine, prima poveste e cu o arheloagă dintr-un viitor în care sistemul solar este amenințat de nu știu ce virus. Povestea ei e un soi de Avatar. Oamenii ei au nevoie de nu știu ce resurse ale unor extratereștri băștinași. Ea vrea să comunice pașnic cu ei, restul oamenilor se grăbesc. Merge la extratereștrii albăstrii care seamănă oarecum cu incașii noștrii, chiar au și piramide incașe, pătrunde într-o asemenea construcție și iese pe partea cealaltă în pădurea sud-americană circa 1921. De partea cealaltă a revistei, un veteran de război organizează o expediție prin Amazon în căutarea unei comori. Expediția dă rateu, oamenii lui sunt vânați de băștinași, el supraviețuiește sângeros, ajunge lângă o piramidă și de nas în nas cu duduia asta îmbrăcată ciudat.

Nici grafic nu-i cine știe ce. Nu face multe lucruri interesante domnul Lemire.

(**)