Amelia Cole and the Hidden War #3

Îmi explică cineva cum boala banda asta și Edison Rex reușesc să aibă numere individuale care spun clar și uneori inventiv o poveste cu cap și coadă, conturând în același timp lumea în care se petrec aventurile personajelor, construind în fundal o narațiune mai vastă și totul în numai 16 pagini? Adică really people! Cădeți în limbă că Hawkeye încearcă să facă treabă asta, având aproape număr dublu de pagini și toată munca făcută deja lucrând într-un univers și cu niște personaje deja stabilite.

Amelia continuă în rolul său de protectoare a orașului, magistratul are o conversație nu foarte plăcută cu monștrii umanoizi dubioși care trăiesc în dulapul său, băieții din Legiunea Stră…Compania Omega se bat prin deșert cu niște monștri dubioși dar non-umanoizi și care le slăbesc puterile magice, iar câțiva pleacă printr-un portal în orașul Ameliei. Ea îi înfrânge folosindu-și frumos puterile magice și cunoștințele tehnice. Astfel cele două fire narative aparent disparate încep să se împletească.

(***1/2)

Batman Annual #2

So, Batman se bagă intenționat în Arkham să testeze măsurile de securitate ale azilului. Numărul ăsta are trei scopuri. Să introducă un villain nou. O tipă de pe la 1890 care face niște experimente în urma căreia își omoară părinții, iar ea  capătă puterea ”tunelării cuantice”. Care cumva îi oferă posibilitatea să se teleporteze, să devină intangibilă, să citească minți și multe alte chestii. Yeah, bullshit! Ea este una dintre primii pacienți ai azilului, auto-internată fiind penitentă pentru uciderea părinților săi. Este supărată pe Batman că a început să aducă tot felul de dubioși în sanatoriu, astfel stricându-i tihna. Astfel ajungând la al doilea scop al benzii, să (re)stabilească faptul că villainii din Gotham ar fi, indirect, creația lui Batman. Iar al treilea este o pagină a cărei acțiune are loc în Year Zero. Mi se pare că se ocupă prost de toate trei, iar arta nu este deloc interesantă.

(*)

Batman Inc. #13

Așadar, se termină saga lui Morrison la Batman. Și ce călătorie mai fu! A avut suișuri. A avut coborâșuri. Dar a fost fără încetare una dintre cele mai interesante benzi cu supereroi contemporane. Și s-a terminat ca o critică adusă personajului principal. Șase ani Morrison a încercat să-l repare pe Batman. Să-i elimine traumele. Să dea diversitate poveștilor. Iar în ultimul an a distrus ceea ce a clădit. Pentru că Batman nu poate fi reparat. Nu poate funcționa ca un individ sănătos și adaptat societății. Existența sa este condiționată de absența afecțiunii și căldurii.

Întreg numărul Batman este ineficient și vulnerabil, complet înfrânt. Este salvat de o tipă care-l admonestează, lăsându-l în cuibul său singuratic, cu jucăriile sale de om mare, pus la colț în timp ce oamenii adevărați repară problemele lumii.

(****)

The Bunker

So Joshua Hale Fialkov a început și el să-și publice singur benzile oferindu-le direct ca CBZ/PDF.

Îi ceva cu călătorie în timp. Niște puștani vrând să îngroape o cutie cu diferite chestii care să le servească drept o capsulă a timpului dau peste un buncăr plin de hârțogăraie, unde găsesc câte un mesaj adresat fiecăruia dintre ei, cu o excepție, scris de ei înșiși. Din viitor. Și fiecare va deveni o persoană super importantă. Omi de știință, politicieni, draci bălțați. Și fiecare dintre ei va avea un rol în sfârșitul lumii. Nu mi-e foarte clar. Nici type-faceul care ar trebui să imite scrisul de mână nu ajută deloc. Îmi place totuși că formatul paginii este adaptat formatului digital. E destul de boring. Vedeți previewul. Poate vă încântă. Eu aș vrea totuși ca metoda asta de distribuție și publicare să prindă.

(**)

Clive Barker’s Next Testament #3

Clive Barker mi se pare atât de ciudat. Și benzile făcute după ideile sale la fel. Sunt chestiile astea proto-Neil Gaiman, poate mai originale și interesante în concept decât ce-ar fi făcut conaționalul său, însă mult mai gratuite și nefinisate. Nu știu cum îi este proza. În fine.

Next Testament e o treabă făcută de Mark Miller (a nu se confunda cu Millar) pe baza unor conversații cu Barker și cred că-i prima chestie concepută special pentru benzi desenate. Mai mult sau mai puțin e despre cum zeii Biblici există, dar nu-s Dumnezei, că cele două Testamente nu-s doar despre două aspecte diferite ale Divinității, cât chiar despre entități complet diferite. Iar în bandă Pan, Zeul Culorilor și al Vechiului Testament este eliberat și se apucă să măcelărească oameni și să tot afle cum a evoluat omenirea între timp.

Banda-i super laxă, se întâmplă foarte puține în fiecare număr, e multă violență, arta nu-i spectaculoasă, însă îmi place. E dark și are idei drăguțe, nu-i deloc apologetică și-s niște chestii de nuanță foarte faine în personaje.

(**1/2)

Collider #1

Ăăă ceva poveste în care legile fizicii se dereglează și există o secție specială a Departamentului de Interne care se ocupă cu ”sudarea” ”membranei spațiu-timp” și niște discuții, oarecum interesante, despre cum guvernul vrea să privatizeze respectiva ramură. Um…arată destul de bine, își stabilește ok premisa și personajele, între prolog și cliffhanger are o secvență cu început-mijloc-final. Așa că nu știu, este ok. I guess. Realizată ca la carte, dar cred că ar mai fi mers încă un draft și lucrat ceva mai mult la concept. Bullshit mare la treaba cu știința.

 

(**1/2)

Daredevil #29

Continuând de data trecută, Matt Murdock este într-un tribunal infestat cu membri Sons of the Serpet. Un soi de KKK care mai pune uneori mâna pe ”super-știință” pentru a face ”super-crime”. Se joacă foarte frumos cu faptul că Matt Murdock este teoretic orb și Daredevil nu-i și cu ambiguitatea în privința identității și afilierii persoanelor din jurul său. În urma revelațiilor din acest număr pornește un nou status-quo destul de interesant.

Javier Rodriguez face treabă bunicică la artă, dar cred că deja este de așteptat asta de la Daredevil. Oricum, continuă să fie un titlu distractiv, profesionist realizat, dar greu de recomand celor care nu gustă benzile de acțiune lipsite de altfel de substanță.

(***)

FF #10

Lucrurile se înfierbântă și se acumulează și devin puțin meta. Tom Breevort, Mike Allered și Matt Fraction (editorul, artistul, respectiv scenaristul numărului acestuia) pornesc cu membrii adulți ai lui Future Fundation într-o călătorie prin microunivers pentru a se inspira în vederea conceperii unei noi reviste de benzi desenate. Între timp Doom îl presează pe Alex Power să-l anihileze pe ”Johnny Storm” din viitor. Johnny Storm bănuiește ceva, dar pentru că e cam nebun nimeni nu-l bagă în seamă. Alex, căutând sfaturi ajunge, împreună cu restul găștii, în temnița Inumanilor față în față cu Maximus cel Nebun. Care-i fucking awesome și totally un steaming hot bad boy care sunt sigur că n-are nevoie decât de fata potrivită să-l repare.

(***1/2)

The Indestructible Hulk #11

Bănuiesc că nu-s singurul căruia i se pare că ăsta trebuia să fie al doilea sau al treilea număr, nu? Până acum s-a învârtit complet în gol. Niciun storyarc de până acum n-a avut vreo finalitate sau vreun scop. Au fost să fie degeabă și să taie copaci. Nu știu sigur să zic de ce ăsta se simte cumva mai puțin superfluu. Bănuiesc că este structurat ceva mai compact. Premisa pe care o stabilește este oarecum mai interesantă. Hulk și Banner, în corpul unui roboțel plutitor, sunt aruncați în timp și spațiu să repare niște anomalii. Se promite atât un conflict personal între cei doi, cât și aventuri extravagante. Conține un comentariu metatextual despre natura schimbătoare a personalității supereroilor în timp. Nu-i deosebit de original, da-i drăguț. Și grafica este faină.

(***)

Morning Glories #29

Continuă să facă treaba aia la care se pricepea destul de bine Lost de în loc să răspundă la întrebările publicului aruncă în aer niște chestii enigmatice, în doi peri și mai cumulează tot felul de enigme și mistere. Dar tabla de joc este resetată și pare că după numărul ăsta ne întoarcem aproape de starea inițială, anume elevi ciudați într-o școală ciudată. Și lucrurile or să fie la fel, dar nu chiar. S-a ocupat prea mult de curățenie pentru a fi deosebit de interesant.

(*1/2)

Optice Nerve #13

Trei povestioare. Prima este de doar o pagină, despre afecțiunea lui Tomine pentru media clasică și nu neapărat refuzul său de a se adapta, dar atitudinea-i destul de nedumerită văzând cât de grăbiți sunt oamenii să îmbrățișeze schimbarea, chiar dacă ea vine în contradicție cu bunăstarea lor.

Go Owls este cea mai lungă. Pornește cu o femeie care abandonează o întâlnire de genul Alcoolici Anonimi și este urmărită de un bărbos care o scoate la o cafea, o aduce în viața sa, banda continuând prin as le urmări modul cum le evoluează relația. E drăguță. Este construită în jurul sentimentului exprimat la început, cum că doar pentru că o barcă se scufundă, asta nu înseamnă că trebuie să o părăsești și răspunde mai mult sau mai puțin cu un ”Ba da”. Mai ales când barca este o relație abuzivă. Tomine e în forță aici. Spațialitatea, gesturile personajelor, expresiile, modul cum sugerează eliptic evoluția relației. E unul dintre cele mai bune studii de personaj ale sale.

TRANSLATED, from the Japanese mi-a frânt inima. O mamă scrie o scrisoare fiului ei despre călătoria lor din Japonia în California, după ce s-a hotărât să se restabilească în State, contrar voinței familiei din insula niponă. Cadența atipică și tonul impersoanl al povestirii intime, juxtapunerea dintre diegeza scrisă și cea vizuală care se freacă fără a se îmbina cu totul, imaginile în sine clinice, curate, creează o frământare puternică. Banda aduce cu sine anxietatea care te rupe din moment și te face incapabil să-l trăiești și să-l simți.(****)

Red Lanterns #22

Băi, o bandă de la DC este competentă! Când a reușit asta Charles Soule la Swamp Thing se vedea și mâna sa, e drept, dar totuși, cred că-i greu să faci o bandă proastă când ți-o ilustrează Kano. Dar că repetă performanță cu Red Lanterns și cu un artist mediocru înseamnă ceva, nu? Deci, practic, explică ce-s Red Lanternii, creează conflict între membri echipei, îi pune la treabă, le schimbă fain baza de operațiuni efectiv lărgind spectrul de povești în care se pot angaja și se termină cu un cliffhanger ce era de așteptat, dar care tot e făinuț. Mai aruncă și cu niște poante pe ici pe colo. Calitativ vorbind, nu-i chiar mult de capul benzii, dar trebuie să recunoaștem că totul este împotriva ei și numai faptul că face totuși o lectură oarecum plăcută, spune multe.

(**1/2)