Recent am depus dosarul pentru carnetul de conducere și am dat proba teoretică. Procedura a durat trei zile și cumulativ cred că aproximativ paisprezece ore. Prima zi a fost cea mai lungă și cea mai chinuitoare. Opt ore de stat la coadă încontinuu cu dosarul în brațe, dosar compus în urma statului la multe alte cozi, pentru a mi se lipi un cod de bare peste o hârtie și a fi eu însumi ”îndosariat” în analele digitale ale sistemului. Asta-i o experiență universală. Zecile de oameni din jurul meu în mod cert treceau prin același lucru și mulți dintre ei nu pentru prima dată. Unii se îmbrânceau, se împingeau, încercau constant să se îndese în față în ciuda celorlalte persoane care așteptau făcând atmosfera deja îmbâcsită și apăsătoare, chiar mai încinsă și greu de suportat. Aproape toată lumea era supărată pe doamna de la ghișeu și-și vocalizau, mai în șoaptă, mai vulgar, supărarea. De aceea cred că Papers, please! este un joc pe care toată lumea ar trebui să-l joace. Este unul dintre puținele care cred că te-ar putea face un om puțin mai bun și îți oferă o experiență care nu știu cum altfel decât prin intermediul jocului video ar putea fi obținută.

Papers1

Este un simulator de birocrație. În esență un joc de căutat discrepanțe prin documente și urmat ordine arbitrare care se schimbă de la zi la zi. În principiu foarte simplu, atât ca mecanici, cât și ca dificultate. Dar rolul său nu este să te provoace intelectual, doar să te mențină oarecum antrenat, ci mai mult să te testeze emoțional. Jucătorul este pus în rolul unui inspector de graniță în slujba unui stat totalitar, estetic modelat după fosta Uniune Sovietică, însă problemele cu care se confruntă și deciziile luate aduc mult mai mult cele ale actualelor State Unite ale Americii.

Papers8

Foarte miștoul sistem de salvări, care permite fracturarea unui joc, în cazul în care se vrea efectuarea mai multor decizii.

Campania principală are loc pe parcursul a treizeci de zile. Întâi granița este deschisă doar pentru cetățenii Arstotzkei care se pot întoarce în țară după lungul război cu țara vecină Kolechia. Inițial sarcina jucătorului este foarte simplă. Să aplice ștampila roșie pe pașapoartele oricărei țări străine și pe cea verde pe cea țării sale, dacă nu sunt expirate. Apoi granița se deschide pentru toată lumea, dar străinii trebuie să prezinte un mic bilet. Informațiile de pe el trebuie corelate cu cele de pe pașaport. Însă un atac terorist înăsprește măsurile de siguranță. Nu doar numărul de gardieni prezenți se triplează, dar toți oamenii care așteaptă la coadă în frig și jeg pentru a trece, lucrat sau imigra în sinistra țară trebuie să prezinte din ce în ce mai multe certificate. Și mai multă muncă pentru jucător, care trebuie să rămână la curent cu noile reglementări, care are din ce în ce mai multe date și documente de reglementat. Pașapoarte, buletine, permise de intrare, permise de acces, certificate de vaccinare, autorizații diplomatice. Evident că nu toți oamenii de la coadă au documentele în ordine. Uneori nici măcar nu-și dau seama de asta nefiind la curent cu toată mașinăria birocratică. Iar jucătorul, din spatele pupitrului său cenușiu, trebuie să le refuze intrarea, indiferent de motivele dezordinii. Altfel primește citații și chiar amende care îi mănâncă din salariu.

Papers6

Un terorist s-a explodat, luând cu sine câțiva gardieni.

Lucrul puțin sinistru este că după un punct jucătorul ajunge să se bucure când găsește inadvertențe prin documente. Pentru că astfel poate procesa repede persoanele care au stat la coadă aruncându-i afară sau chiar în închisoare, dacă există suspiciuni că documentele ar fi falsificate sau găsește asupra lor bunuri de contrabandă. Pentru că este plătit în funcție de câți oameni procesează. Plus un beneficiu neoficial pentru cei deținuți pentru ilegalități. Și are nevoie nevoie de orice credit. Limba ceasului se mișcă în fiecare zi cu aceeași viteză, fără să țină cont de muntele continuu crescând de dosare ce se învârt pe sub ochii inspectorului, fără să țină cont de procedurile din ce în ce mai complicate de procesare, ca scanerele sau verificarea amprentelor și obligativitatea oferirii unui motiv pentru refuzul acordării vizei. Ceasul nu ține cont de posibilele atacuri teroriste, unele neputând fi oprite ceea ce pune într-o lumină proastă și un pic absurdă tot procesul verificării, care încheie brusc ziua de muncă, de creșterea facturilor sau îmbolnăvirea unor membri de familie.

Papers2

Unul dintre cele mai simpatice personaje, în ciuda faptului că-i cam tâmpit și-i traficant de droguri.

Iar uneori jucătorului îi vine greu să respecte întocmai regulile. Într-o anumită ocazie chiar este obligat de superiori să le încalce. Alte ori, grupuri dizidente îi cer ajutorul. Și posibilitatea înlocuirii acestei tiranii absurde este satisfăcătoare. Cu atât mai mult cu cât poate fi făcută cu o simplă ștampilă. Alte ori apar mici decizii morale care nu afectează într-un fel sau altul cursul narațiunii, însă sunt printre cele mai puternice momente din tot jocul. Posibilitatea de a oferi noi șanse la viață, de a salva tinere care sunt traficate drept carne vie, de a reuni familii. Și chiar dacă efectele deciziilor luate sunt minimal prezentate, ceea ce se oferă este destul.

Papers3

Același lucru se poate spune despre întreaga lume construită în cadrul jocului. Prin trei ecrane pixelate Lucas Pope construiește o țară și o viață întreagă. Primul este un ziar cu titlurile știrilor principale. Uneori anunță noi schimbări la locul de muncă al inspectorului, alte ori prezintă consecințele acțiunilor sale și deseori doar conturează atmosfera Arstotzkei. De fiecare dată aici trebuie să decidă să meargă pe jos la muncă, unde se întâlnește cu ecranul principal. Aici jucătorul vede starea graniței și gardienii de frontieră, coada interminabilă de oameni, o stradă de pe care vin uneori superiorii în mașinile lor negre, fețele celor care își prezintă documentele și actele în sine. Nu există tranziții sau ecrane secundare care apar și dispar, doar zone unde jucătorul alege să se uite. În primă fază nu există scurtături, toate hârtiile, dosarele, sertarele, ștampilele trebuie trase și analizate și răsfoite cu mâna. Asta oferă o suspectă fizicalitate jocului. O puternică verosimilitudine. Momentele când jucătorul aude ”Zzzt”ul imprimantei care-i scoate o nouă citație sau când prinde cu coada ochiului că personajul pe care tocmai l-a admis se îndreaptă către gardieni îi fac inima să stea în gât. Ceea ce face acțiunile și deciziile să aibă greutate. Ultimul ecran este cel care prezintă starea și bugetul familiei și cel în care uneori se fac cele mai deprimante alegeri. Dacă venitul nu este suficient, inspectorul trebuie să aleagă dacă să mănânce în acea seară sau să înghețe de frig. Dacă să ia un cadou de ziua fiului său sau să-și lase fiica încă o zi bolnavă. Dacă să fugă singur din țară sau să-și accepte soarta, muncind forțat. Un epitaf monocrom pentru o nouă zi moartă.

Papers7

Iar cel mai ciudat lucru este că Papers, please! este distractiv. Este frustrant și stresant, însă totul este gândit, este ”by design”. De aceea, stresul și frustrarea sunt dozate astfel încât să nu facă jocul chinuitor. Și este deseori chiar satisfăcător. Atunci când jucătorul reușește să strângă destule credite pentru un apartament mai mare sau găsește repede un document contrafăcut. Spre deosebire de multe alte jocuri care se pot lăuda că oferă o experiență, această nu trebuie stoarsă cu sudoarea frunții ori căpătată în urma asistării la ceva ce nu poate fi numit mai mult decât un film vag interactiv. Este indubitabil un joc video cu estetici și mecanici specifice jocurilor video. Și tocmai de aceea experiența oferită este frumoasă și trebuie trăită de cât mai mulți oameni.