1

E greu. Vreau să respirați adânc, să citiți cu atenție și poate să ignorați comentariile cretine pe care Miller le-a făcut de-a lungul timpului. Am scris textul despre The Dark Knight Strikes Again cu un motiv. Și anume să pregătesc terenul pentru cel de față. Să arăt că totuși se pot găsi lucruri demne de interes și discuție chiar și în cele mai infame lucrări și poate să încerc să mențin nivelul analizei puțin mai ridicat decât o cuantificare mecanică  a ”graficii” și ”scenariului”, mergând spre chestiuni de interpretare.

2

Istoria benzii ăsteia este destul de săltăreață. Inițial trebuia să fie realizată pentru DC cu Batman, ca o formă de propagandă împotriva teroriștilor musulmani. La un moment dat proiectul a fost anulat, rămânând nefinalizat. Apoi Legendary și-au deschis o ramură de benzi desenate pentru a exploata și crea diferite francize multimedia, cooptând veterani în domeniu precum Matt Wagner, Simon Bisley, Grant Morrison, Frazer Irving, Mark Waid. Și Frank Miller, căruia i s-a propus să reia producția lui Holy Terror, acum cu noi persoanje. Astfel, Batman a devenit The Fixer, Catwoman devine Natalie Stack, comisarul Gordon devine căpitanul Dan Donegal și Empire City ia locul Gothamului. Schimbarea nu este atât de superficială cum ar părea la prima vedere, pentru că descătușează persoanjelor de un anumit bagaj istoric, fie el și al unei istorii fictive și le aduce mai aproape de o stare arhetipală, mult mai potrivită pentru viziunea alb-negru oferită în bandă. Iar noul nume al orașului este o aluzie, poate nu intenționată, însă asta nu contează, la adresa imperialismului militar al Statelor Unite ale Americii.

3

Banda începe cu Natalie hăituită pe acoperișurile pline de turnuri de apă ale orașului de către Fixer, pentru furtul unei amărâte brățări. Urmărirea se transformă în luptă, iar dintr-o încleștare violentă a trupurilor se ajunge la alta. Orgasmul le este urmat de o explozie, aerul umplut de cenușă, carnea de cuie. Scena se mută la câteva minute înainte. O vedem pe Amina, o tânără care contemplează decadența orașului, seduce un puștan, îl poartă într-un bar, degustă prima oara în viața ei alcool și își detonează vesta. Ne întoarcem pe acoperișuri. Natalie este singură cu The Fixer. Singurul lucru care a salvat-o este îmbrățișarea lui, dar este străpunsă de durere și teamă. Singurul lucru care o animează este forța și furia lui. Apoi pornesc să omoare teroriști, cu toate că foarte mult nu ajută. O serie de avioane de vânătoare reușesc să doboare Statuia Dreptății.

4

Totul este tras în tușe foarte groase și neîngrijite, la propriu și la figurat. Pete peste pete masive de cerneală scăpate furios pe pagină peste care se așează texturi albe pentru ploaie sau cenușă. Nu este atenție sau nuanță sau acuratețe nici în portretizarea narativă, nici în cea grafică. Însă lucrurile sunt realizate cu hotărâre. Forța cu care sunt trasate imaginile poartă înainte fluxul poveștii, chiar și în absența preciziei sau clarității. Vizual interesul cade pe fizicalitatea corpurilor, pe cum zburdă prin aer și cum se izbesc. Iar nu pe redarea momentului, cât în exprimarea sa. Trupurile persoanejlor au energie fiind construite numai din unghiuri și colțuri, contrastând cu spațiile drepte, line prin care se plimbă. Figurile sunt contorsionate și proporționate dincolo de orice liciență artistică, însă modul cum Miller controlează prin petele de negru și liniile firave centrul de greutate al imaginilor și cum îl mută prin pagină este excelent.

17

Ca atare este o bandă formată din caricaturi și stereotipuri. Singurul exponent al răului pare a fi Islamul, care este prezentat doar în varianta violentă, regresivă, abuzivă. Pe de altă parte și Statele Unite sunt picatate ca fiind decăzute, având sistemul legislativ corupt, cetățeni ce țipă onomatopeic îndobitociți de filmele lui Bay, figuri publice ce-s doar niște chipuri impotente pe ecran.

15

Secvențele de acțiune, mai mult decât inventiv realizate, sunt întrepătrunse de reacțiile unor politicieni și conducători de stat și alte personalități publice precum George W. Bush, Dick Cheney, Mahmoud Ahmadinejad, Putin, Sarah Palin, Condoleezza Rice, Michael Moore, Kim Jong-il. Asocieriele sunt chiar confuze, dar par a suprapune pasivitatea și falsitatea liderilor, politici sau de opinie, cu eforturile teroriștilor de înarmare și pregătire a atacurilor. Singurul lucru clar este violența dintre The Fixer și teroriști.

13

Confuzia generală este oferită în parte și de schimbarea perspectivelor prin care narațiunea se focalizează. Casetele diegetice conțin când vocea unui narator obiectiv care declară doar fapte și nume, schimbându-se fără înștiințare sau tranziție peste câte un personaj. Dar în cea mai mare parte ele redau gândurile lui Natalie Stack. Chiar dacă nu apare pe copertă, ea este protagonistul benzii. Și chiar o voce a rațiunii în unele momente, comentând asupra stereotipurilor sexiste de ambele părți ale baricadei, emițând ipoteze asupra motivațiilor personajelor și păstrând dubii asupra lor.

8

Pentru ea era o zi normală în care își făcea meșteșugul ilegal și se tachina cu protectorul mascat al orașului. Relația dintre cei doi, amestecul de violență și sexualitate, atracția fizică față de un om care moral îi repugnă, chiar descrierea actului sexual ca ”Make me sick!” nici măcar nu sugerează, ci de-a dreptul explicitează o personalitate complexată, reprimată, problematică. Iar faptul că majoritatea personajelor feminine ale lui Miller au trăsături pe aceeași linie este irelevant. Aproape toate personajele lui sunt oameni dereglați într-o lume dereglată încercând doar să supraviețuiască fizic, psihic, etic și trăind apoi cu consecințele supraviețuirii.

12

Acea zi normală s-a transformat într-un moment de coșmar, când aerul a luat foc, cuie și lame au început să îi zboare pe lângă urechi și prin picioare, când oameni pe care îi cunoștea au încetat într-o clipită să mai existe, clădiri sunt dărâmate în jurul ei de inamici nebănuiți, iar în final însuși simbolul țării ei este transformat în moloz. Iar atunci, singurul punct de forță de lângă ea, singura persoană care pare să știe unde să se îndrepte și ce să facă, mai mult care a protejat-o și a salvat-o, e The Fixer. Acel avatar vulgar al violenței. Și i se oferă în cruciada sa.

6

În acel moment The Fixer preia frâiele poveștii, nu doar începând să vâneze teroriști și să-și contacteze agenții, dar monologul narativ devine al său. Dezvăluind un sine furios orbește pe lume, convins că este ceva în neregulă cu ea, care simte pace doar când este în război, pentru care toată nebunia supereroică este numai antrenament, care se teme să se îndrăgostească.

10

Prin monologul femeii și mai ales prin această temporară schimbare de narator este sugerată puterea seductivă pe care o personalitate puternică și hotărâtă, un ideal necompromițător, clar, tranșant, o poate avea într-o situație de criză. Modul cum, atunci când suferi și ești speriat și valorile îți sunt atacate, simți nevoia de ceva ferm de care să te ții. Nevoia unei direcții clare în care să te miști. Modul cum atunci când ești oprimat și abuzat ajungi să confunzi puterea cu dreptatea. Sunt numeroase feluri în care banda sugerează, voit sau nu, relația dintre agresiune fizică, sexualitate reprimată și răspunsuri violente. Nici toate turnurile cu apă nu cred că sunt o întâmplare. Fiind o marcă a lui Ditko la The Amazing Spider-Man, amintesc de filosofia obiectivistă inspirată de Ayn Rand a acestuia. Filosofie care separă lumea în bine și rău, fără linie de demarcație și în care cei virtuoși și puternici pot acționa cu violență asupra celor slabi și viciați.

18

Suntem din nou în brațele lui Natalie când The Fixer este contactat de David, un fost agent Mossad cu steaua lui David tatuată pe față, care le oferă informații despre sanctuarul teroriștilor. Aflăm că bărbatul este reticent față de hoață din cauza sentimentelor pe care The Fixer le-ar putea nutri pentru ea. Și că el este cel care l-a antrenat pe justițiar, care l-a învățat metode crude de tortură și care, speculează Natalie, l-a pornit pe calea pe care se află. Hei, uite, un pic, nu nuanță ori subtilitate, dar complexitate și ambiguitate. Tot rasistă și șovină, dar măcar nu-i unilaterală.

22

Iar apoi lucrurile devin ciudate și puțin suprarealiste, în sensul propriu. Firul narativ nu prea mai are niciun sens. Natalie încearcă să se infiltreze îmbrăcată în Niqāb, dar este descoperită și coborâtă într-o încăpere subtearnă construită de o rasă de smintiți, parcă modelată după Carceri d’invenzione, în special gravura a treia, ale lui Giovani Batista Piranesi. Într-o parte a temniței plutește inexplicabil o dublă spirală elicoidală formată din măști asemănătoare cu ale spartanilor din 300. În cealaltă parte într-un socul întors cu fundul în sus se află o perfectă sferă neagră.

19

Imaginea creată semnalează o rupere de realitate și chiar pune în alt context tot ceea ce s-a petrecut până atunci. Coborârea în subteran este un act mitic, temnițele lui Piranesi au fost realizate într-o noapte febrilă și sunt scene de coșmar. Modul cum decurge povestea de aici încolo nu-l poate acuza pe Miller de prea multă planificare, ba din contra, denotă o realizare intuitivă, automatică a benzii. Astfel încât scenele anterioare apar ca momentele parcă închegate de la începutul unui vis, când logica interioară nu este mult diferită de cea exterioară. Iar ceea ce iese la suprafață este o expresie prea puțin filtrată a subconștientului.

pu_Holy_Terror_109

Un irlandez guraliv, banda măcar acceptând că nu toți teroriștii sunt musulmani, dacă tot nu face concesii explicite cum că nu toți musulmanii ar fi teroriști, explică protagonistei că sfera ar fi o bombă. Un ”doomsday device”. Natalie se eliberează, omoară câțiva din temnicierii săi, însă este din nou prinsă și de data asta legată fedeleș, aproape BDSM, cu toate curbele corpului strânse între frânghii. Apoi intervine conducătorul teroriștilor, cu discursul malefic din final, în care își anunță mișcarea ca ceva mai vag și mai mare decât Al-Qaeda, Osama Bin Laden, chiar Islam, ei preferând regiunea musulmană doar pentru tinerii recruți impresionabili. Apoi este măcelărit de The Fixer.

20

Finalul glorios este bruscat de un epilog deprimant. La șase săptămâni după evenimente Dan Donegal se trezește tremurând în patul matrimonial rămas acum gol, inițial sperând ca totul să fi fost un coșmar. A devenit fumător înrăit, trupul i s-a degenerat, firea îi este cuprinsă de teroare. Răspunsul sângeros nu a adus nicio victorie. În cele din urmă, totul ar putea fi explicat ca fanteziile coșmarești ale unui individ decimat psihic de propria slăbiciune de caracter, sedus de violență și răzbunare. Dacă nu povestea benzii, atunci cel puțin ea în sine.

16

Iar mie îmi și place cum arată. Este cea mai bună bandă de acțiune de la primele numere din Immortal Iron Fist sau We3. Miller decupează pagina cu măiestrie, își mișcă personajele prin spațiu nu cu eleganță, cât cu putere și violență viscerală, însă prin figurile caricaturale ele pot căpăta și o expresivitate superioară. Violența sa este înfiorătoare și frenetică, iar modul cum petele de cerneală și corector se așază pe pagină reușind să creeze spații și obiecte, în ciuda caracterului improvizațional, pare să comunice plăcerea cu care totul este realizat. Fluiditatea asta între abstract și figurativ în jocul cu cerneala nu prea mai poate fi întâlnită la altcineva decât la Beto, iar în materie de acțiune îmi place mult mai mult ce face Miller.

14

Nu prea vreau să aduc scuze benzii. Cu atât mai puțin lui Miller. Dar vreau să zic că și peste opera moralmente urâtă și meschină a unui om care aparent nu mai are nimic de spus merită aruncat un ochi. Pentru că poate comunica altceva în afară de intenția conștientă a autorului. Și merită studiată cu atât mai mult cu cât este una dintre puținele benzi desenate nord-americane din ultimii 10 ani, dacă nu și mai bine, care să fie angrenată în vreun fel în politica și evenimentele istorice care au loc în jurul nostru, nu doar să le consemneze și recunoască, dar să aibă o opinie despre ele și să încrusteze o atitudine. Una care este totuși împărtășită de suficienți oameni. Chiar și atunci când lucrează pe pilot automat, sau mai bine zis, mai ales atunci când lucrează pe pilot automat, Frank Miller rămâne unul dintre cei mai interesanți autori de bandă desenată contemporani și simpla dezicere de el ca de un unul expirat ce nu mai are nimic de oferit, fără ca măcar lucrările sale să examinate prin altă prismă decât cea a atitudinii sale este o abordare nesănătoasă.