Haunter01_cover

Discutam acum ceva vreme cu un nene pe Internet despre Man of Steel (tehnic eu nu vorbeam despre film că nu l-am văzut, ci despre niște clișee prin care unii făceau îi apologie) când a fost folosită formularea ”film de imagine” pentru a descrie filmul. Moment în care creierul meu a scăpătat un pârț sub surpriza afirmației. Mă gândesc că poate să fie cel mult un film spectaculos, cu toate că am dubii imense pentru că știu cum arată filmele lui Snyder și știu cum arată filmele contemporane de la Hollywood, iar ceea ce înțeleg ei prin spectacol este o masă mocirloasă de imagini procesate până la neinteligibil. Asta are treabă cu banda desenată pentru că foarte mult din estetica aia pătrunde și corupe mainstreamul ei, înlocuind spectacolul benzii desenate cu dorința de a-l emula pe cel hollywoodian.

 Haunter01_01

Și-i păcat. Pentru că nu este nimic rău în a crea ceva doar estetic. Indiferent că estetica asta caută frumosul, urâtul, spectaculosul, grandiosul, naturalul sau mizerabilul. Fiindcă pentru a crea ceva ”doar” estetic ai nevoie să ții seama de compoziție atât a imaginii unitare, cât și a contextului pentru a putea captura o anumită senzație trezită în privitor și a o putea purta în restul operei, pentru a o face să lucreze împreună cu alte trăiri prin ritmuri și armonii și, de ce nu, asonanțe intenționate. Înseamnă o stilistcă aparte, personală, capabilă să evoce ceva anume și să marcheze un loc lucrării în mintea celui care o consumă. Nu înseamnă asalt continuu, nu înseamnă lucruri făcute pentru că-i ”cool”. Nu înseamnă clișee și scurtături și scene cu departamentul de marketing suflând în ceafă adunând demografice.

 Haunter01_02

Cândva banda mainstream, cea cu supereroi și cea pentru copii, era capabilă de așa ceva. Chiar mult mai capabilă decât cealaltă. Era capabilă să creeze imagini puternice, expresive, impresionate care să se impregenze în retină și istorie. Acum nu prea. Doar să ardă retina. Poate și pentru că am ajuns să considerăm ceva făcut de Zack Snyder un film de imagine. În fine. Și acum tot ășlalți trebuie să facă chestii de spectacol. Chestii care să te lovească în viscere prin aspect. Cum este cazul lui Haunter.

 Haunter01_03

Care-i un soi de proiect secundar de-al lui Sam Alden pe lângă un webcomic/roman grafic masiv inspirat de Blankets a lui Craig Thompson și diferitele benzi ale lui Nate Powell. Deși mai publică diferite mini-comics, după cum spune într-un interviu pe Inkstuds, Haunter o să rămână probabil doar un webcomic din cauza culorii care-i parte integrală experienței oferite. Așa că webcomics FTW.

 

Haunter01_04

Este o bandă mută despre un vânător care devine vânat. Traseul poveștii este simplu, cizelat până la netezime, lăsând claritatea expunerii să îi ofere forță. Și de ce nu ai prezenta lucrurile limpede când ai o lume post-apocaliptică în care natura, vegetalul, s-a ridicat spre nori peste deșeuri și poluare? Când ai temple stranii păzite de statui vii. De ce să nu lași contrastul dintre mineral, antropic însă straniu, și natură să iasă la suprafață în proprii termeni? De să nu lași paralelele dintre cei doi vântări și cele două prăzi să se simtă în timp ce firul poveștii se încodrează în tensiune? Subtilitatea nu anulează spectaculosul, ci îl accentuează.

 Haunter01_05

Probabil că se poate vorbi narativ sau tematic sau whatever despre banda asta, dar nu mă interesează asta acum. Vă rog doar să vă uitați la ea. Uitați-vă la culori. La silueta porcului mistreț miyazakian fugind printre copaci. La peștera în care găsește tipa statuia. La lupta de pe apă. Și la acel prelung apus. Sunt pur și simplu momente, secvențe, scene care arată bine. Fără a se pierde vreodată senzația de bizar, de înstrăinare, acțiunile și motivațiile sunt clare, ușor de descifrat sau intuit. Lucrează puțin și folosind anumite stereotipuri, dar la asta-i bun genul. Iar dacă nu în gen îți poți permite artificialitatea de a compune pagini având în cap întâi compoziția și schema cromatică, atunci unde?

Cam atât pe moment despre Haunter. Cred că voi reveni pe viitor puțin asupra câtorva panouri care mi-au plăcut, dar până una alta-i gata.