Mi se pare că banda desenată a început să fie luată în serios ca mediu de comunicare a ideilor de abia după ce ironia, mai ales sub formele ei moderne precum deconstructivismul, a contaminat puternic cultura occidentală. Iar cele mai bine primite lucrări o utilizează din plin. De la Crumb, în toată cariera sa multifațetată, la Moore, la Spiegleman ironia este motorul din spatele celor mai bune opere ale lor. Utilizată pentru umor, ca artificiu retoric, pentru a distruge stereotipuri sau chiar ideea de stereotip, ironia este seva ce curge prin fibra acelor volume. Iar când apare o operă care încearcă ceva sinceritate, precum Blankets să zicem, este îngropată sub ridicol pentru sentimentalismul afișat. Pe de altă parte Thompson este îngropat și sub bani. Eu zic că-i ceva acolo.

Totuși este nevoie de o lucrare neironică. Sau mi se pare mie că ar fi nevoie. O lucrare mai mult decât sinceră. De fapt, lipsa ironiei ar fi doar un punct de plecare. Simt nevoia de o lucrare căreia să-i fie suficient de puțin frică de a cădea în ridicol încât să încerce să atingă profunzimea. Că nu există aproape nimic care să atingă acea profunzime care să te facă să tremuri, nu fizic, nici mental, ci spiritual, nu atât să te transforme ca om, cât să vrea să te învețe cum să fii unul. Nu mă interesează ce ți se pare ție că o fi ”atât de deep, omule”. Nu-i. Vreau genul de chestie care să te confrunte cu un univers amoral, în care căutarea unui scop să aducă cu sine cea mai arzătoare suferință, atât pentru persoanje cât și pentru cititor; genul de lucrare în care protagonistul vrea din întreaga sa ființă să cânte slava unui Dumnezeu nevăzut și impasabil, frumusețea unei lumi îngropate în mizerie. Care să aibă un univers suficient de bine construit încât să nu se dărâme când copertele se regăsesc; care să aibă personaje destul de vii și puternice încât să nu fie zdrobite de greutatea subiectului. Ceva în care nu există nicăieri certitudine, dar există promisiune și în care dorința de a crede este destul, indiferent cât de des este pusă la încercare acea credință. Ceva care să te facă să nu vrei să se termine, nu pentru că-i deosebit de captivantă, ci pentru că știi că atunci când ochi îți vor trece peste ultimul punct va trebui să cauți înăuntrul tău răspunsul la problema iertării și inocenței și posibilitatea purității într-o lume hâdă.

Și cum David Foster Wallace nu mai este printre noi trebuie să apelăm la un rus. Numai poporul care i-a creat pe Dostoiesvki și Tarkovski(mă rog, cum a ajuns să se exprime Tarkovski din cauza cenzurii) poate produce pe cineva care în acest moment din timp să mai îndrăznească să creeze ceva profund moralistic fără să decadă în propagandă. Au avut britanicii invadatori o tentativă bunicică în anii 90, iar Enigma și Flex Mentallo ar fi pe calea cea bună, însă mai au drum de parcurs. Și ștafeta trebuie preluată de un rus. Încă nu știu cine. Poate Vladimir Sorokin. Poate e prea post-modern. Cu toate că s-a mai domolit între timp.

*

Practic vreau o bandă desenată cu substrat existențialist, dar care să nu fie existențialistă ca gen(whatever that means), că alea tind mult prea des să erodeze realitatea pentru a despacheta filozofia și se face terci toată intenția.