Am scris mai demult despre diferența dintre banda digitală și webcomics, dar concluzia la care am ajuns este următoarea*: amândouă sunt benzi desenate ca formă de artă, însă lucrează pe baza a două modele de distribuție și comercializare foarte diferite diferite. Cât de mult influențează acest model produsul final cred că puteți găsi niște indicii prin textele alea. Însă acum este timpul să vorbim despre Private Eye.

Cover01_color

Care este tot ce vroiam eu de câțiva ani încoace de la banda desenată digitală și încă ceva peste. Este un model pe care îl aștept. Anume, modelul maturat al benzii digitale. Bandă desenată pură trasă în biți. Fără animații, fără efecte sonore. Fără interfețe idioate și greoaie. Fără porți între consumator și creator. Fără prețuri umflate pentru a susține o industrie care-și smulge singură vigoarea. Cu un format construit pentru aparatura de pe care va fi citit. Și cu formatul ăsta asumat fără compromisuri în practicile narative. Doar un cbz descărcat direct în urma unei tranzacții în care prețul este la latitudinea cititorului(la asta nu speram). Acum, multe dintre chestiile astea a fost încercate. Nu știu dacă toate la un loc. În niciun caz nu de către un autor care se descurcă foarte bine în print. Și prin Hollywood. Poate doar o astfel de persoană și-ar putea permite un asemenea experiment fără plasa de siguranță a unei eventuale versiuni tipărite sau fără susținerea unei companii și cu toate sacrificiile care ar trebui făcute pentru ele.

Issue01.04_eng

În fine. Ce e The Private Eye, mai exact? Puteți să aflați foarte bine și singuri dacă mergeți pe Panel Syndicate, dați click pe linkul mare și albastru Buy Now, introduceți un preț (inclusiv 0) și descărcați un fișier în ce format vă place. Dar momentan să amânăm pasul acesta, care-i totuși obligatoriu pentru că merită măcar lectura, dacă nu și ceva suport financiar. Pentru că vreau să vă explic mai exact de ce îmi place și mai ales de ce îmi place că e digitală.

Issue01.08_eng

În primul rând îmi place pentru că Marcos Martin. Tipul face parte dintr-o generație de spanioli care au început să apară prin banda nord-americană de prin anii 90, oameni precum Salvador Larroca, Carlos Pacheco, Kano și David Aja. Iar Martin este cel mai bun dintre ei. Aja este destul de aproape, însă lucrează ca un om căruia îi place foarte mult de Frank Miller, însă căruia i se pare că Frank Miller desenează cam urât. În consecință arată ca Mazzucchelli circa Born Again corcit cu Jim Steranko. Sau ca Marshall Rogers într-o zi foarte bună. Iar stilul ăsta este adoptat de foarte mulți oameni. Aja îl mânuiește probabil cel mai bine, dar nu-i destul să iasă spectaculos în evidență, cu atât mai mult când Gabriel Hardman, Chris Samne, Tonci Zonjinc, Paolo Rivera, John Paul Leon, Michael Lark și câțiva alții fac treabă bună și destul de înalt profil.

Issue01.09_eng

Martin în schimb este probabil unul dintre cei mai originali artiști care patrulează acum peisajul nord-american și unul dintre foarte puținii care se inspiră evident de la maeștri, dar cărora nu le rămâne tributar. Mânuiește impecabil secvența și compoziția paginii. Nu se pierde în cadre monotone însă modul cum alternează unghiurile ”camerei” este precis și conștient de efectul pe care vrea să îl obțină. Personajele sale au proporții subtil variate și gesturi naturale, expresii clare, ceea ce în final le face destul de expresive și convingătoare. Creează spații coerente, cu profunzime, prin care personajele se deplasează. Iar simplitatea graficii îi permite să ofere caracter acestor spații, să le umple cu detalii semnificative care contribuie la șlefuirea lumii și la caracterizarea personajelor. Comunică mult mai mult decât ar putea-o face desene mai ”corecte” sau mai drăguțe. Iar până acum nu știam de capacitatea sa de a concepe costume și vestimentație, care se dovedește a fi fenomenală.

Issue01.10_eng

Chestie care este foarte importantă în construirea unui univers în care aproape toată lumea trăiește sub un pseudonim și o mască. Nu pentru că ar fi supereroi sau ceva, ci pentru că asta-i singura modalitatea de a recâștiga intimitatea după ce Internetul a devastat conceptul. Iar în lumea asta în care adevărata identitate este cel mai de preț bun al unei persoane se pare că jurnaliștii au devenit o forță de menținut ordinea. Iar paparazzi un soi de detectivi privați nu deosebit de legali.

Issue01.15_eng

Intriga în sine este una de noir, cu aproape toate clișeele sale de la duble dame fatale la detectivi deziluzionați, la putregaiul pe care cei puternici și-au clădit averile și destul de multă decadență. Chestie cu care eu mă mulțumesc. Blade Runner e același lucru dar este elevat în panteonul cinematografiei prin mizanscenă mai mult decât prin desfășurarea narațiunii și sunt convins că Martin va fi în stare să mențină iluzia credibilității acestei n-șpte iterații a unui Los Angeles fictiv și va spune povestea într-un fel destul de inventiv încât nu numai să fie interesantă, ba chiar să ofere o autenticitate pe care scenariul nu o conferă și intriga nu o permite. Oricum e mai interesant decât Saga. Unde Brian K. Vaughn pare să tragă nițel mai tare la fir narativ.

Issue01.16_eng

Însă oricât de tare ar trage Vaughn omul nu-i în stare să facă altceva în afară de gunoi. Ca mulți alții. Ca aproape toți creatorii mei preferați, de altfel. Grant Morrison: gunoi. Alan Moore: poate cu o excepție sau două gunoi. Garth Ennis: gunoi. Pat Mills: gunoi. Neil Gaiman: gunoi. Peter Milligan: gunoi. Și aș putea să o țin tot așa. Și oamenii ăștia produc gunoi care îmi place foarte mult. Aproape exclusiv numai asemenea gunoi citesc. Însă le revizitez foarte puține lucrări. Aproape niciuna care să mă facă să vreau să o împart cu altcineva și să-i zic: ”Uite, citește asta. În mine s-au simțit niște declicuri și nu mai sunt același om din cauza ei. Poate sunt un om mai bun. Sper să facă același lucru și pentru tine.”

Issue01.20_eng

Dacă aș avea asemenea lucruri prin casă ar sta s-ar prăfui, ar ocupa spațiu degeaba, mi-aș pune cana de cafea pe ele să nu pătez lemnul biroului, m-aș urca pe ele când ar trebui să ating un loc înalt iar scaunul nu mi-ar ajunge, ar prinde flori de mucegai și într-un final ar deveni la propriu gunoi. Dar cel mai mult ar sta neclintite. Și de aceea mă bucur că nu-i fizică, că-și acceptă natura efemeră de divertisment facil, motiv pentru care o apreciez mult mai mult decât pe Saga, chiar dacă nu ar fi diferența atât de stringentă la nivel artistic.

Issue01.24_eng

Așadar The Private Eye este perfecțiune din punctul ăsta de vedere și sper să o poată ține cât mai mult.