Și asta cred că este ultima mea recenzie(până acum) pentru mangashop, la Joe the Barbarian de Grant Morrison, Sean Murphy și Dave Stewart.

JOE

Joe the Barbarian este o variație modernă a Vrăjitorului din Oz, doar că protagonistul nu este purtat în lumea fantastică, însă straniu de familiară, de către o tornadă, ci de o criză de insulină. Joe este singur acasă, uită să-și mențină nivelul zahărului din sânge și începe să sufere de halucinații, din ce în ce mai vivide până ce camera i se transformă într-un câmp de bătălie, jucăriile de plastic în armate înfrânte, Jack, șobolanul său albinos, într-un războinic exilat din tribul său, iar Joe devine un element pivotal în conflictul dintre Lord Death și restul locuitorilor tărâmului, concentrați în diferite orașe state, care nu se înțeleg deosebit de bine între ele; de fapt atât de puțin încât nu văd pericolul imenent.

 

Chiar dacă este scrisă de Grant Morrison vedeta benzii este clar echipa artistică formată de Sean Murphy și Dave Stewart. Murphy nu stăpânea prea bine secvența și decupajul, fiind puțin cam dezorganizat, dar i se iartă că-i tinerel și se afla de abia la a doua lucrare cât de cât de amploare. Și ce ar putea să piardă printr-o narațiune puțin prea inventivă pentru binele ei, recâștigă printr-un simț deosebit al spațiilor și perspectivelor, al expresiilor, al designului de personaj și printr-o estetică originală. Arhitectura și geografia locurilor sunt cu atât mai importante cu cât lumea fantasy reflectă lumea reală, expandată și reorganizată, iar călătoria lui Joe spre a-l nimici pe Lord Death, este de fapt traseul său din podul casei până în bucătărie la frigider, unde are ciocolată necesară.

 

Iar când a văzut Morrison cât de bine se joacă Murphy cu detaliul, știind unde să-l plaseze și unde să-l sugereze, cât de sensibil alege Stewart culorile probabil că și-a zis că lumea are nevoie de mai mult Joe the Barbarian, extinzând seria de la 5 numere la 8. Ceea ce a fost o decizie nu foarte fericită, căci ea de la bun început era zeamă chioară de Flex Mentallo, afișând atât de puternic tema salvării prin artă și imaginație, dar când paginile primite în plus nu vin cu ceva tensiune dramatică, cu cizelarea caracterizărilor, cu vreun sub-plot adăugat, ci doar cu extinderea unor scene de acțiune, face ca totul să se simtă chiar mai superficială decât era deja.

 

Concluzionând, Joe the Barbarian este o serie destul de distractivă, care arată drăguț, dar cam cu puțină substanță, iar satisfacția oferită depinde de cât de mult este apreciată echipă artistică.