Ăsta-i al doilea webcomic al lui Dylan Meconis, autoarea lui Bite Me! și este fantastic. De aceea am zis în textul despre Bite Me! să țineți minte că-i o operă timpurie. Family Man este banda care mi-a adus aminte că-mi plac webcomicurile și că pot să fie la fel de mișto ca suratele lor tipărite(cu toate că și de alea am uneori dubii că mi-ar plăcea). Unora dintre voi s-ar putea să vi se pară super plictisitoare pentru că este mai mult sau mai puțin PHD Comics într-o universitate ficțională dintr-un stat german de prin 1700 și ceva, cu mai puțin umor, realizată într-un stil mai realist, cu ceva fire narative, unul fiind destul de fantasy și o grămadă de meditații legate de religie, statut social, clase, conduită etc.

De pe undeva de prin pagina 60 până prin 200 nu se întâmplă mai nimic. Ceea ce e pur și simplu glorios. Minuțiozitatea cu care Dylan a cules informația și a reușit să o transpună pe pagină realizând o adevărată monografie a mediului academic și citadin din perioada iluminismului, ce-i drept cu ceva licențe artistice, este fascinantă, cu atât mai mult cu cât ”deșertările de date” sunt fie în grafică, fie integrate foarte eficient și natural în text.1

Folosește foarte multe referințe fotografice pentru detaliul și autenticitatea de care ziceam mai devreme, dar niciodată nu mi s-a părut că nu sunt integrate omogen când vine vorba de obiecte sau că nu ar reuși să creeze spații când vine vorba despre decor. Poate pentru că le folosește ca referințe și nu doar le aruncă în Photoshop ca o grămadă de alți artiști. Cadrele se mișcă, personajele sunt prezentate din diferite unghiuri și decorul rămâne coerent, construind lumea în care acestea trăiesc. Are uneori niște pagini și secvențe foarte interesante. De fapt are deseori pagini și decupaje interesante și eficiente, fără a se prinde într-un șablon, dar reușind să comunice acțiunea cu claritate. Gradul de caricatură pe care îl aplică fețelor este uneori derutant pentru că poate să varieze destul de mult și nu mereu cu un scop anume, dar are niște mâini foarte foarte expresive. Nu știu cum se compensează asta, dar mi se pare că merită menționat. De fapt singura chestie care mă deranjează cu adevărat la grafică, care de altfel este plăcută și chiar puternică uneori, mereu clară și mai mult decât competentă, sunt baloanele de dialog transparent

Povestea începe la scurt timp după ce Johann, un tânăr negustor, se întoarce acasă, reunind astfel familia Levy; protagonistul nostru este fratele său geamăn Luther, însă fiind un personaj destul de complex, nițel rebel, măcinat de niște conflicte interioare de natură spirituală, este mult mai simplu să fie prezentat prin prisma fratelui care deja și-a găsit rostul în lume, urmând un traseu mai convențional. De fapt, în prima scenă, în vreo 12 pagini2, reușeste să definească întreaga familie și să stabilească realismul lumii. Tehnic n-ar fi fost nevoie, că majoritatea celor prezenți este absentă din restul benzii, însă asta îl ancorează și caracterizează mai mult Luther, făcându-ne cunoscute relațiile pe care le are cu membrii familiei, iar relațiile se ”simt” mai puternic decât menționarea unor simple trăsături. Astfel, cititorul capătă sentimentul că l-ar cunoaște pe Johann, chiar dacă cele mai multe detalii biografice îi rămân necunoscute, cel mult sugerate, iar explorarea lumii catedrelor universitare ale secolului XVIII poate să fie astfel mai ușor digerată, fără a sacrifica nuanța, complexitatea și credibilitatea personajului principal prin ochii căruia se face această explorare.

Luther nu este nici el de prea mult timp întors în sânul familiei, unde a ajuns după ce a eșuat să-și dea doctoratul în teologie, alegând să-și scrie dizertația despre Spinoza, ceea ce a pus problema religiei sale, sau lipsa religie, forțându-l să-și abandoneze studiile și cariera academică. Înapoi în orașul natal nu întrevede alt mod de a-și câștiga traiul în afară de a oferi meditații copiilor de burghezi, ceea ce n-ar fi o carieră chiar dezirabilă. Îl salvează un străin cu care se întâlnește în librărie care îl recunoaște și-i propune o slujbă de lector la o mică, dar bogată în cunoaștere, universitate anonimă. Acolo preia de la rector un curs despre Evanghelii pe care îl predă de pe notițele lui, dar mai mult cu ajutorul bibliotecarei, multă vreme singura persoană de sex feminin din bandă, chiar fiica rectorului. Evident, pe parcurs lui Luther îi cu tronc Ariana, ea îl acceptă și încep să aibă întâlniri nocturne. Am sentimenul că idila nu o să se sfârșească foarte bine.

Povestea se mișcă lent, vorbind strict din punctul de vedere al evenimentelor semnificative, însă este foarte darnică în conturarea lumii și a personajelor, în atmosferă, ușor umor și trasarea de relații între personaje. Ceea ce-mi place mult de tot.


  1.  Fie în notițele și adnotările care însoțesc banda. Pe care le recomand.

  2. Pagini de webcomic, mai degrabă asemănătoare în mărime cu unele de manga decât de bandă desenată nord-americană.