Pentru că starea mea emoțională este asemănătoare cu cea a unei adolescente în floarea pubertății mi-s iar într-o pasă când totul mi se pare oribil. Nu știu sigur de ce, dar săptămânile când apare Saga cam par să se sincronizeze cu atitudinea asta. Și oare ce altceva pot face în astfel de momente în afară de a mă gândi la clipele bune petrecute împreună cu buna mea prietenă, banda desenată(cât de forever alone e asta?). Iar Prophet mi-a oferit unele dintre cele mai frumoase.

Este ceva istorie în spatele titlului ăsta dar nu vi-o zic. Poate când o să scriu despre Image. Până atunci, credeți-mă că există un soi de motiv pentru care primul număr este #21, chiar dacă nu este unul foarte bun. Ceea ce contează e că Prophet este o bandă SF, de acțiune, creată de oameni din alternativa benzii desenate nord-americane. Și nu din cea mai veche, introspectivă, mizantropică, plină de un cinism satiric, cu pretenții literare, permanent critică și reflexivă ci dintr-un vlăstar mai nou, infinit mai colorată și mai creativă*. Din ceea ce s-ar numit curentul ”fusion”. Practic băieți din periferia industriei, cu influențe variate ce trec fără probleme prin graffiti, Katsushiro Otomo, Masamune Shirow, Moebius, Wiliam Gibson, frații Hernandez și diferite stripuri vechi din ziare, fără a aduce nemaipomenit de mult cu ceva ce-a fost înaintea lor. Iar tipilor ăstora li s-a oferit ocazia să-și încerce norocul în arena benzii mainstream, să facă ceea ce teoretic DC, Marvel, Dark Horse și restul benzilor de la Image ar trebui să facă mai bine. Mai merită spus că îi spulberă?

Simon Roy și Richard Bellermann

Nu aș zice că îmi place Prophet mai mult decât Batman Inc, sau Hawkeye sau anumite stripuri din 2000AD, sau Hellboy sau BPRD. Însă este singura care îmi stă pe cap. Este singura pe care o recitesc, sau măcar răsfoiesc din nou din când în când. Pentru că este al dracului de fascinantă.

Roy și Bellermann

A început ca un soi de Conan în spațiu. John Prophet, clona unui mare războinic, este un protagonist tăcut care după milenii de criogenie este readus la viață. Peregrinează printr-un Pământ straniu, întâlnind creaturi ciudate, orașe populate cu ființe insectoide cu obiceiuri străine. Se luptă cu fiare odioase pentru supraviețuire, asasinează regi, femele exotice i se oferă la modul biblic, nu agonisește prieteni, statut sau avere, ci doar își continuă călătoria. Până când ajunge mai mult din greșeală să reînvie Imperiul Uman, devenind mâna dreaptă a conducătoarelor lui.

Roy și Ballermann

În primele numere se poate observa un accent pus pe biologic. Colonii extraterestre s-au dezvoltat din cadavrele unor gigantice nave vii, caravane folosesc un soi de purici uriași pentru deplasare, Prophet sapă prin măruntaiele animalelor răpuse, vânează, mănâncă, atacatorii săi îl asaltează cu arme cu muniție vie*. Tehnologia, metalicul, artificialul, chiar antropicul este îngropat adânc în pământ și în trecut. Carnea este viitorul.

Roy și Ballermann

Iar apoi lucrurile devin ciudate. Una dintre multele alte clone ale lui Prophet se trezește pe o navă spațială gigantică de formă umanoidă, reușește să evadeze pe o planetă din apropiere aruncându-se într-un costum gelatinos de protecție(un trup într-un trup într-un trup), reușind acolo să revitalizeze Mamele Imperiului, creaturi telepatice cu trupuri sfrijite în schimbul capetelor hipertrofiate. Iar lucrurile continuă pe linia asta, peste tot numai trupuri și relații fractalice, trupul și mintea, colectivul și individualitatea luptându-se să pună control asupra sinelui.

Farel Dalrymple și Joseph Bergin III

De la o vreme toate astea se acumulau deja în motive. O masă disparată, eterogenă, tulbure de motive vizuale și narative, conectate doar în modul cel mai vag posibil, lipsite de vreo simbolisitcă evidentă*, ci create dintr-o pânză proprie. Ceea ce făcea banda să se simtă despre ceva, însă nu o lăsa să releve despre ce anume ar fi. Nici nu sunt foarte sigur că ar ști. Ceea ce, sincer, era foarte frumos. Era nițel solicitant, însă într-un mod creativ și într-un mod care părea că merită ținând cont de calitatea poveștilor și siguranța cu care erau spuse.

Dalrymple și Bergin III

Ceea ce mi se pare cu atât mai atrăgător cu cât aproape totul e făcut din mers. Dacă inițial serialul trebuia să aibă apariție bilunară, pentru a-i oferi timp lui Simon Roy să deseneze*, pentru a spori rata apariției au cooptat pre alți doi artiști din același areal, anume Farel Dalrymple și Giannis Milonogiannis. Chestie care nu este deloc o practică străină de banda nord-americană, mai ales în ultimii ani.

Giannis Milonogiannis și Bergin III

Doar că ce face înlocuirea artiștilor într-o bandă de la DC sau mai ales Marvel, anume să distrugă sinergia dintre grafică și cuvânt, să anuleze motivele pentru care o serie ar fi fost plăcută în primul rând, în principiu să facă un terci complet din ceva ce ar fi putut fi frumos, aici are efectul opus. Fiecare artist are al său Prophet, cu care spune o anumită poveste într-un univers imens. Schimbarea graficii vine cu schimbarea perspectivei, cu fracturarea precisă a narațiunii, cu o mică variațiune bine-venită în ton și în pasul poveștii. Dacă în cazul unui, nu știu, Uncanny X-Force sau Daredevil permutarea artiștilor rupe din puritatea și consitența poveștii, pentru că este o schimbare care nu își găsește vreo motivație interioară lucrării, aici acest motiv există și efectul final este chiar unul de îmbogățire a seriei. Nu cred că m-ar fi atras la fel de mult doar urmărind un singur personaj, cu o singură linie narativă.

Milonogiannis și Bergin III

 Iar dintre toate firele folosite pentru a țese tapițeria benzii, cel mai mult îmi place cel pe care Graham îl învârte cu Milonogiannis*, urmărindu-l pe Old Man Prophet, originalul Prophet trezit și el din letargie. Aici povestea, mai mult una de tipul ”bringing the old band back together”, este cea mai abundentă în caracterizare și momente inter-personale care nu se reduc la trecut lame prin corpuri și secerat membre. Și mai mult, toate motivele alea artistice amintite mai devreme încep să se reflecte în unele dintre personaje, astfel încât ciudățeniile încep să se simtă ca externalizarea unor conflicte interioare, iar totul este întregit și cărnos, ceva ce nu pot spune despre nicio altă bandă de gen de la momentul de față.

Milonogiannis și Bergin III

Și cred că mai sunt lucruri care ridică Prophet deasupra altor benzi aparent din aceeași categorie. Dar de fapt nu are egal. Pentru că este o poveste neobișnuită, în ciuda aspectelor familiare, este spusă cu hotărâre în ciuda faptul că e aproape improvizațională, iar chiar dacă toți cei care lucrează la ea au mari carențe în diferite aspecte, colaborarea care eschivează clasica separare a muncilor scoate* tot ce este mai bun din fiecare, oferind până la urmă o bijuterie de bandă desenată.