Urmează peste 2000 de cuvinte, așa că nu vă apucați de text dacă iarăși sunteți pe fugă. Așadar…

Am hotărât să mă trezesc din proverbiala torpoare. Am trăit un blestem – se numește Dylan Dog. De parcă o forță mai presus de puterile umane m-a ținut în aceiași chiloți și tricou timp de luni de zile. A început când m-am așezat în fața calculatorului și mi-am spus, cu o voce absentă: „Până nu termini articolul pentru Webcomics.ro, nu faci duș, nu te schimbi, nu dormi bine, nu mănânci sănătos!”

M-am uitat îndurerat la propria conștiință (în jos) și am înțeles că singura armă în această luptă împotriva lipsei de inspirație este outfitul de supererou în care eram – chiloții și tricoul pe care abia îi pusesem pe mine. Și pentru că unii dintre voi s-ar putea să aveți imaginația secată de atâta Moș Crăciun, deși urăsc să-mi usuc chiloții în public, iată cătușele blestemului meu:

Tricoul și chiloții de mai sus am sperat să îmi dea puterea necesară pentru a transmite lumii întregi – pe Webcomics.ro, în română – de ce e Dylan atât de cunoscut – în Italia și încă vreo câteva țări din regiune și peste ocean. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă după două zile în care nimic din ce scriam nu ieșea satisfăcător. Mă așezasem să scriu despre eroul copilăriei mele în materie de horror și nimic nu se lega. În capul meu era doar un Dylan Dog distorsionat de trecerea timpului și mi-era aproape imposibil să vi-l descriu așa cum merită. Mai ales că mă îndoiesc să mai fi scris cineva în română despre el în atât de multe cuvinte.

Coperta primului număr din Dylan Dog

Doar recitindu-l pe Dylan la venerabila mea vârstă am putut să scriu fără să simt că îl trădez. În timp ce mă plimbam ca un zomby prin casă, simțeam tot mai intens cum se apropie Halloweenul, apoi Crăciunul, iar eu eram (mental, cel puțin) în același outfit – în tricou și chiloți negri, prins fără scăpare în ghearele lui Dylan și ale tuturor coșmarurilor sale. Este atât de ciudat să vrei să spui despre cineva cât de influent a fost în viața ta și să-ți dai seama că este aproape imposibil să o faci folosind doar cuvinte sincere de admirație.

Dylan Dog e cel mai tare!

„…dar sunt atât de fericită că te-am cunoscut.”

Hai să fim serioși, nu e cel mai tare decât dacă povestea reușește să te prindă în ghearele sale rapid. E atât de ușor să te piardă după primele pagini. Iar în lumea de azi, tot mai saturată de informații, pentru a te lăsa prins de Dylan Dog e nevoie ca universul să complotească în sute de feluri, astfel încât să te simți atras de acest personaj aparent șters, îmbrăcat nouăzecist, mai tot timpul îngândurat ca un britanic spleenos ce e.

Așa că să o luăm cu începutul. De foarte timpuriu, pe lista mea de lecturi au intrat și zecile de metri cubi de BD-uri de la Sergio Boneli Editore, traduse în sârbă. Un întreg univers de cowboy și personaje care mai de care mai interesante îmi ocupau o mare parte din viață, mai ales când aveam de făcut teme sau trebuia să fiu foarte atent la orele de mate.  Cred că minim o mie de BD-uri italiene traduse în sârbă mi-au trecut prin mâini. Mâini care când vedeau BD-uri, deveneau îngrozite la gândul că urmează două ore de nemișcare tensionată. Așa se întâmpla aproape întotdeauna când primeam câte un număr nou de BD italian… Pur și simplu încremeneam pe perioada lecturii.

Șeful cel mare și echipa lui, angajații și colaboratorii de la Sergio Bonelli Editore, și-au făcut treaba cât se poate de temeinic în Italia – au avut titluri potrivite tuturor vârstelor peste 9-10 ani. Aș putea să scriu despre ei pagini întregi, dar momentan, dacă încă nu v-am pierdut pe drum, trebuie să știți doar că sunt printre cei mai cunoscuți publisheri de BD-uri din Italia și unul dintre liderii regionali la vânzări.

Sergio și Tex

Am aflat din toate aceste benzi desenate o mulțime de lucruri pe care nu le puteai găsi în cărțile de istorie și considerate îndeobște desuete în ziua de azi. Am intrat cu capul înainte în tot ce înseamnă westernul italian BD (cu Tex Willer în frunte), fără să-mi dau seama cât de mult îmi vor influența atitudinea și percepția de viață principiile acestor lumi idealizate, cu personaje tipizate, visătoare, adevărați luptători pentru dreptate, camarazi altruiști și care nu te lasă niciodată baltă. Când nu eram într-o lume western, era un thriller modern (gen Mister No) sau era Războiul de independență american (Comandante Mark, Black). La naiba, întotdeauna se găsea câte ceva interesant de desenat în Italia obișnuită cu spaghetti westernuri.

Descendența lui Dylan

Fără el, Sergio Bonelli nu era nici jumătate din ce e acum

Cel mai cunoscut personaj de la SB Editore va rămâne forever, cred, Zagor – un western cu influențe horror și SF. În mintea mea, Dylan, despre care de fapt vreau să vă povestesc astăzi, dar tot divaghez în stilul deja consacrat aici, este de fapt stră-strănepotul lui Zagor.

Rebotezat pe principii fonetice, cum se obișnuiește în sârbă, Dilan Dog a apărut în viața mea în urmă cu 25 de ani. S-a născut așadar în 1986 din imaginația minunată a lui Tiziano Sclavi, un colaborator de nădejde al Sergio Bonelli Editore. Nimic mai simplu, ca premiză – un detectiv particular aflat undeva la granița dintre lumea reală și cea a imaginației, atât de puternice încât aproape de fiecare dată prinde viață și în lumea reală. Fricile, spaimele, ciudățeniile noastre psihologice sunt transpuse în niște monștri de toată frumusețea, desenați în deja dulcele stil Bonelli, să-i spunem post-clasic

„Dog este numele dvs adevărat sau un fel de nume de scenă?” „Din păcate, adevărat. Vă puteți imagina cum mă tachinau colegii la școală din cauza asta. Tatăl m-a botezat Dylan pentru că îl adora pe Dylan Thomas.” „* Poet englez, 1914-1953”

Dar dacă asta ar fi tot, ar fi un mare fâs, știu, dar aveți puțintică răbdare. Postmodernismul abordării, cel care i-a și adus faimă lui Sclavi (din păcate, însă, și blestemul insuccesului internațional dominat de SUA), depășește cu mult abordarea nebuniei ca formă de eliberare a răului. Aceste povești mai mult sau mai puțin hipnotizante sunt presărate fin cu trimiteri către istoria literaturii serioase și de consum, către istoria cinematografiei și chiar către istoria lumii, Europei, Marii Britanii.

– „Sonata Diavolului”, aranjament pentru clarinet. Credeam că doar eu îl cânt atât de prost. – Tu cânți la clarinet?

Pentru că de fapt, nu cred că v-am spus, deși este creația unor macaronari, Dylan este cât se poate de english, din toate punctele de vedere, inclusiv umorul (mă rog, în măsura în care un italian, chiar și genial, poate să imite un englez).

Totul este în imaginația noastră

Dacă toată povestea cu Dylan nu este de fapt decât rodul imaginației chinuite a unui polițist pensionat prematur de la Scotland Yard? Este o întrebare care mie mi-a apărut de nenumărate ori în copilărie, dar una la care invariabil răspundeam că nu se poate. Acela era cârligul principal cu care încerca Sclavi să mă prindă în mrejele sale. Și încă cu cât succes, trebuie să adaug. În cazul „Dylan Dog, detectiv sau nebun?” dovada principală ar fi că Dylan stă în casă cu… Groucho.

Vi se pare cunoscut? Numele ăsta de Groucho… Fața aceea? Nu ai cum să nu te gândești la frații Marx. Sclavi a ales curajos ca Groucho să fie prietenul lui Dylan, un fel de Watson, dar mult mai interesant.

„Îmi place de tine, micuța. Ție de mine?” „Ăsta cine mai e? Arată ca unul dintre frații…” „…Marx. Nu, eu nu sunt el și nici fratele lui.” „faimos cvartet comic (mai apoi trio) din anii ’30”

Oricât de ciudat ar fi, Groucho nu ne dezamăgește. Fața, numele, dar și comportamentul lui este al unei stafii – are glumă după glumă, fiecare executată rece, ca și când ar fi un automat de bună dispoziție. El este tension relieverul, cel care ne introduce în lumea extrem de horror și foarte des plină de sânge a vieții profesionale a lui Dylan prin glume cinice, prin umor negru, prin gaguri de context care destind atmosfera și duc totul într-un derizoriu plăcut-american. Iar uneori, nu foarte des, trebuie să recunoaștem, este de-a dreptul profund.

[...] Dacă eu aș fi monstru, m-aș îngrijora destul de tare din cauza bombelor nucleare care, se spune, ar putea să distrugă planeta de peste 20 de ori… Așa că aș încerca să părăsesc cât mai repede planeta asta nebună!”

Odată ce l-ai acceptat pe Groucho ca fiind un personaj credibil, nimic din ce urmează să i se întâmple lui Dylan nu va mai fi atât de ciudat încât să întrerupi lectura. Și de fapt, de ce ai face-o? Primești în schimbul timpului petrecut cu Dylanu’ în brațe zeci de trimiteri către cultura generală, așa că ai un puzzle cu care să te joci și din care să pornești în explorarea resurselor tragicomice din arta mondială…

Un personaj secundar. Îl cheamă Allen. Nu, nu e Woody Allen… Arată ca.

Iar dacă asta nu te interesează (și chiar mă îndoiesc că sunt atât de multe de milioane de cititori cu foarte bogată cultură generală), râzi ca prostu la glumele absolut delicioase ale lui Groucho, practic, îți exersezi spontaneitatea pentru berile de după treabă, cu prietenii. Sau urmărești trama extrem de meticulos construită în care horrorul este exploatat cât se poate de curat astfel încât la final să rămâi cu gândul la deznodământ măcar câteva minute bune.

Salut, frumosule!

Ce poate displăcea unor cititori, deja obișnuiți și suprasaturați de supereroi, de culori, de acțiune cu orice preț este cred stilul de desen. Eficient, dar care nu iese foarte tare în evidență, pe alocuri chiar fiind vag deranjant în transpunerea fizică a răului. Din păcate, deși este un horror în toată puterea cuvântului, cel mai prost executat lucru la Dylan Dog este partea de groază.

Un număr din Dylan Dog cu siguranță te va face să râzi. Uneori trist, alteori ca un porc, dar vei râde. Sau măcar vei înțelege de ce cineva poate gusta acel gen de umor. Însă, personal, la unele numere, la finalul povestirii eram atât de vesel de la gagurile starring Dylan și Groucho, încât pur și simplu uitam să mă înfiorez.

[...] Nu arată prea vioi, nu? Știți acea anecdotă despre astronautul care a zburat pe Marte și la întoarcere toți îl întreabă: „No, e viață pe Marte?” Iar el răspunde: „Păi un pic, așa, sâmbăta seara.”

Dylan Dog de Hollywood

Nu are rost să vă povestesc detaliile acestei lumi crepusculare în care Dylan își duce traiul alături de Groucho și alți zeci de prieteni (în afară de Inspectorul Block, majoritatea sunt femei, iubite, prietene, că, deh, suntem totuși într-in univers imaginat de un italian). Vă las pe voi să-l descoperiți dacă aveți vreo înclinație în acest sens. Vă ofer mai jos câteva imagini, să prindeți gust.

Faceți loc!

Desenul este, câteodată, pur și simplu, oribil :))

Inutil de spus că acel clarinet are funcții cât se poate de…

…falice.

Clarinetul și magia… Adevăratele iubiri ale lui Dylan

Inspectorul Block, figura paternă din poveste, poate singurul despre care nu te îndoiești că ar putea exista cu adevărat.

A, da, am uitat să pun și ceva horror…

Ar fi interesant în încheiere totuși să vă mai spun doar că universul acesta a mai născut două universuri cinematografice… Succesul lui Dylan Dog în lumea BD-urilor a stârnit interesul producătorilor internaționali și două tentative financiar relativ nereușite au pătruns mai mult cu forța în cinematografele din țările în care Dylan e cât de cât cunoscut, inclusiv SUA.

Primul despre care voi vorbi un pic este Dylan Dog: Dead of Night, din 2010, chiar dacă este mai recent, cred că e mai reprezentativ pentru succesul internațional potențial al personajului lui Sclavi. Niște producători au luat pur și simplu BD-ul și l-au transformat în ceva cu totul diferit… În imaginația bogată a fanilor hardcore ai lui Dylan, nici că putea exista un sacrilegiu mai mare. Și totuși, în ciuda diferențelor enorme între original și ecranizare, eu am râs. Și mi-am amintit de Groucho, chiar dacă el nici măcar nu există în film. Mi-am amintit de atmosfera generală, chiar dacă acțiunea nici măcar nu se desfășoară în Londra (din motive financiare, dacă vă vine să credeți așa ceva, au mutat-o într-un oraș, să mor eu dacă îmi pasă care, din SUA). Și cu toate acestea, în final, spiritul BD-ului este acolo, renăscut într-un mod original. Nu neapărat la o calitate superioară, dar, hei, repet, nici Dylan Dog BD-ul nu cred că e chiar o capodoperă a artei secvențiale mondiale, așa că…

Cemetery Man (italiană: Dellamorte Dellamore) din 1994, cu Rupert Everett, pe de altă parte, nu a avut atât de mulți fani demenți care să spumege împotriva lui. Și acest film mi-a plăcut mult, dar… Pur și simplu nu reușește să fie convingător. Umorul devine de situație, toate trimiterile postmoderniste sunt ca o ciorbă alfabet instant, ce mi-a plăcut este doar personajul – Dellamore – inspirat din Dylan. Personaj care are prea puțin de-a face cu Dylan, din păcate.

Spuneam mai sus că Dylan Dog nu e tocmai o capodoperă. Și totuși, e unu’ Umberto Eco, care a zis: „Pot citi Biblia, Homer sau Dylan Dog timp de câteva zile fără să mă plictisesc”. Asta nu înseamnă că Sclavi a egalat Biblia sau Iliada, înseamnă pur și simplu că a găsit Cubul lui Rubick intelectual perfect pentru un dement superb ca Eco. Faptul că nu se plictisește de Dylan Dog înseamnă doar că poate nu-i plac cuvintele încrucișate.

Deci nici măcar așa ceva nu-l plictisește pe Umberto Eco

Personal, mă îndoiesc că pe Dylan l-au citit mulți români. De fapt, cred că îi cunosc pe marea majoritate – am fost toți la aceeași școală sau suntem din aceleași șapte sate (includem aici și Timișoara). Însă cei pe care nu-i cunosc și știu bine despre ce vorbesc, îi rog să ne trimită pozele doveditoare și vă trimitem pe mail o mini-diplomă în horror italian, ca să aveți ce să agățați pe peretele din sufragerie.

Și o rugăminte de final: dacă vreunul dintre cititorii Webcomics.ro care nu a mai auzit de Dylan Dog ar avea amabilitatea să citească câteva numere și să ne spună părerea, i-am fi foarte recunoscători. Mulțumim.