5 – Adventure Time


Dacă mai scriu multe chestii despre Adventure Time cred că o să devină ciudat. Să vedem ce a avut frumos banda: a avut un Lich care a absorbit lumea în punga sa magică, amenințări cu ”tentacle rape”, călătorii în timp, roboți, comentarii amuzante, dar greu de citit, pe fiecare pagină, un număr de tipul ”choose your own adventure”, număr de număr amuzant, inventiv, imaginativ, lipsit de pretențiozitate. Nu are patosul suratei sale televizate, însă nici nu-i trebuie.

4 – Zaucer of Zilk


FUCK!
De ce boala n-am pus și eu pe listă chestii precum Saga sau Batman? Ar fi fost ingenuu, ar fi descris negativ banda anglofonă, dar măcar ar fi fost atât de simplu de scris două trei vorbe despre ele. Hipstări în spațiu. Scott Snyder plagiază benzile mediocre ale lui Grant Morrison. Done! Dar nuuu! Zaucer of Zilk!

Brendan McCarthy. Și într-o mai mică măsură Al Ewing. Dar dacă nu-ți spune nimic Brendan McCarthy n-am ce-ți face. Meri și caută Rogan Gosh sau numărul ăla din Solo al său sau Paradax.

Zaucer of Zilk este un basm cu un soi de supereroi, dar nu chiar supereroi, dar cam este basm. Și este fantastic. Și e amuzant. Și e răvășitor. Și oniric. Și arată ca nicio altă bandă. Care să nu fie făcută de McCarthy, evident.

3 – Prophet 


Prophet este chestia asta făcută de vreo patru-cinci băieți care au lucrat predominant în benzi independente și webcomics. E un soi de SF, dar mergând mult mai aproape de Star Wars decât de Asimov… Sau nu. Lexx. Dacă Lexx ar fi fost competent realizat, ar fi avut mai mult acțiune și ar fi fost mult mai puțin cheesy/libidinos.

2 – Bulletproof Coffin – Disinterred


Bulletproof Coffin este singura bandă de anul ăsta care a avut un număr Cut-Up(Burroughs style). Nici Building Stories nu a fost așa(close, but no cigar). Seria originală a fost un manifest în care Shaky Kane și David Hine reacționau la atitudinile lui Marvel și DC față de creatori printr-un horror metaficțional cu supereroi, eroi de pulp, pastiște de Kirby și Ditko, teorii ale conspirației și parodii la adresa lui Wertham cu delicvență juvenilă cauzată de benzi desenate.

Disinterred a luat totul și a urcat pe un alt nivel. Mai absurd, mai suprarealist, mai puțin polemic. Inspirându-se mai mult din William S. Burroughs decât din vreun autor de benzi desenate, jucându-se în primă fază cu diferite convenții ale benzii de gen, până când s-au hotărât să le devasteze complet. Dacă vorbește despre ceva anume, dacă povestea largă spusă pe parcursul celor 6 numere are vreun sens, cred că trebuie citită cu foarte multă atenție și la scurt timp de primul volum, pentru a afla. Dar nu contează.

Fiecare număr, cu excepția celui de-al patrulea, spune cel puțin o poveste discretă foarte satisfăcătoare în modul ei subversiv. Fiecare este câte o mică tragi-comedie macabră și pastelată, punctată cu satiră, dar și emoție umană sinceră în fața unei lumi fără sens. Toate legate prin mici firicele narative, trimiteri, repețiții, simboluri sau chiar numai ritmuri familiare; totul atât de inefabil încât este nevoie de un om mai curajos decât mine să le traverseze și să lege seria într-un tot complet și coerent. Iar această teama de afla întregul ce o trezește în mine este ceea ce face toți banii.

1 – Double Barrel


Oare trișez din nou? Că aleg Double Barrel nu ca bandă desenată ci ca revistă digitală. Care în primul rând are benzi desenate. Și ce-i text este tot vorba despre benzi desenate. Oricum, nu-mi pasă. Double Barrel serializează la momentul de față două romane grafice de Zander Cannon și Kevin Cannon, un strip în care cei doi descriu cu umor experienețele lor de artiști de bandă desenată(cartoonists), câteva stripuri despre Jin, fiul lui Zander, încă un serial al lui Kevin despre un jurnalist de război din Primul Război Mondial și o serie de sfaturi pentru artiști aspiranți. Ceea e este foarte mult conținut pentru doi dolari. Sau un dolar după ce trece o vreme.

Acum, poveștile principale: Heck este o călătorie printr-un infern de inspirație dantească, doar că având mai degrabă o componentă psihologică, decât socială. Zander o desenează într-un fel pe care m-aș feri să-l numesc până și simplu sau minimalist. E de-a dreptul crud. Proporții și perspective sunt greșite, decoruri de abia puse, personaje lipsite de detaliu. Și ce dacă? Spune povestea? O face eficient? Te face să-ți pese de personaje? Să te întrebi ce este în capul lor? Să vrei să afli ce se întâmplă mai încolo? Are o estetică omogenă? Toate întrebări retorice la care răspunsul este afirmativ. Apăi, asta contează.

Crater XV se petrece în Canada ficțională pe care Kevin a creat-o în Far Ardent și urmărește același personaj din respectivul roman grafic, Army Shanks, acum devastat și cu dorințe sucidale în urma evenimentelor din romanul grafic precedent. Înainte să se îmbarce pe un ultim voiaj căutându-și moartea, Army o întâlnește pe Wendy Byrd, o fată care vrea să strângă destui bani pentru a se înrola în programul spațial canadian și să viziteze Europa, luna lui Jupiter. Între timp rușii anunță că vor să lanseze propria lor rachetă către Lună, iar guvernul canadian îl răpește pe Army, considerând că este singurul care ar fi în stare să afle care-i treaba cu rușii, separându-l astfel de Amy, care după câteva numere ajunge în eponimul Crater XV. Este desenată ceva mai îngrijit, mai muncit, uneori cu hașuri foarte migăloase, litere și efecte sonore foarte expresive, dar fără să se simtă static sau ofuscat în vreun fel.

Ambele povești au momente amuzante, momente dramatice, momente de melancolie și tristețe. Niciuna nu se sfiește să-și prezinte eroii cu vulnerabilitate sau să le pună la îndoială calitățile, ori virtuțile, fără a-i trece către zone anti-eroice. Ambele sunt spuse cu maturitate, nu neapărat cu seriozitate, tratând, sau reflectând probleme dintr-un context social mai larg, mai actual. Și amândouă își spun povestea incredibil de bine. Până recent citisem doar primul număr(din cauza readerului de la Comixology). Ceea ce înseamnă că am luat pauză cam jumătate de an. Și reîncepând, niciun personaj nu mi s-a părut necunoscut, nicio motivație neclară. Ceea ce nu se întâmplă cu multe dintre benzile de la alte companii care apar odată la câteva săptămâni, de trebuie să scarpin adânc neuronul să aflu de ce dracu este Wolverine îmbrăcat în clovn.

Și dacă ar mai fi nevoie de vreun alt argument pentru care eu cred că-și merită locul, Bouble Barrel este singura de pe listă pe care am cumpărat-o integral. Also, de pe siteul lui Top Shelf poți achiziționa direct un PDF sau CBR. Ce-i mai frumos de atât?