Sunt destul de entuziasmat că m-am hotărât în sfârșit să scriu despre o bandă adevărată. Parte din cauză că aproape toți cei opt oameni care au completat formularul au zis că vor recenzii la benzi desenate actuale. Ceea ce pentru mine înseamnă benzi nord-americane publicate cam după 2005. Parte și din cauză că a citit în sfârșit și Lucia banda în cauza, după care a urmat o discuție destul de scurtă, dar informativă. Și chiar dacă originea îi este în Statele Unite, a fost recompensată cu Grand Prix de la Critique de l’ACBD în 2010 și Fauve d’Angoulême – Prix Spécial du Jury în 2011. Deci dacă este băgată în seamnă de francezi nu se poate ca Asterios Polyp să nu fie o adevărată bandă desenată.

David Mazzucchelli a avut un traseu foarte interesant al carierei, începând-o la Marvel lucrând la Daredevil, producând destul de repede împreuna cu Frank Miller un clasic al genului cu Born Again, apoi la DC repetând performanță cu Batman: Year One, după care a abandonat cam pentru totdeauna banda mainstream. Cel puțin cea cu supereroi. Nu trebuie să reiterez teza mea cum că ceva precum romanul grafic de față este mult mai mainstream decât o chestie cu Batman, nu? Dacă spre sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90 o mulțime de artiști și scenariști au abandonat ringul cu supereroi, migrând fie către Dark Horse, Image sau către subediturile Marvel și DC mai permisive cu autorii, Mazzucchelli a făcut un pas și mai mult în afara arealului acesta publicându-și propriile reviste antologice, apoi o adaptare a lui City of Glass în 1994. Iar de atunci până în 2009, cu excepția unor apariții succinte în câteva antologii de la Fantagraphics și D+Q nu prea a mai produs vreo altă operă. În niciun caz nu una substanțială.

Și apoi a venit Asterios Polyp, un roman grafic, complet diferit față de Mazzucchelli de până atunci, nu impresionant de lung, dar oricum spre partea asta a spectrului, tipărit aproape complet în cyan și magenta, cu rare pete de galben, fără tuș negru, despre un arhitect, personajul eponim, care nu a ridicat vreodată o clădire și viața lui dărâmată, narată de fratele său geamăn ce a murit la naștere. Aș mai zice și că este construită pe fundația unor mituri grecești, tematic Odisea, mitul androginului și narativ Orfeu, dar banda asta nu are substrat în care să fie săpată o fundație. Nu are subtext, totul este la vedere, orice referință semnificativă este explicată, orice truc formalistic important este fie exploatat în cele mai didactice metode, fie disecat de personaje. Ceea ce o face să fie o lectură destul de superficială. Însă este de o superficialitate holografică. Suprapunând dualități, mai ales implicit/explicit sau conotativ/denotativ, până la dizolvarea lor, când se crează iluzia profunzimii prin modul cum diferite nivele ale textului interacționează odată ce se află pe același plan. Și e o profunzime potențial mult mai pronunțată decât  ar putea oferi un simplu eșec matrimonial punctat cu referințe la călătoria lui Ulise sau iubirii dintre Orfeu și Euridice. Cât de potentă este iluzia în schimb, asta nu aș ști să spun. Probabil că depinde de gustul fiecăruia pentru formalism.

Și Asterios Polyp este formalism. Stilul este conținutul. Forma este funcția. Povestea se întoarce asupra sieși, reiterând scene cu diferite filtre estetice pentru a consolida idei până când se devorează asemeni Ouroborosului. Personaje, fiecare desenat cu un stil distinct, având cromatică specifică, tipuri de litere și baloane de dialog personale, își fac cunoscute, simțite ideile și sentimentele lăsând pagina să fie acaparată de manierismele prin care estetica lor este creată. Simbolurile grafice, canale, baloane, borduri, structura paginii, culoare, nu sunt doar receptacule pentru narațiune, sunt însăși povestea, căci ele trebuie decodificate pentru a atinge miezul narativ. Și totuși, este o lectură mult mai lejeră și inteligibilă decât aproape orice banală bandă cu supereroi. Într-un fel este dezamăgitor.

Asta pentru că în ciuda artificiilor povestea este una foarte simplă. Este o călătorie. Care se repetă de trei ori. O călătorie în prezent, Asterios părăsindu-și apartamentul după un incendiu, abandonându-și întreaga viață încercând să construiască una nouă, oprindu-se într-un oraș vai de capul lui din mijlocul Americii, paradoxal, continuând de abia atunci când se întâlnește cu Ciclopul acestei povești. O călătorie interioară, onirică, în care Asterios reconciliază dualitățile din propriul psihic. Și una în trecut, cu traseu simetric celei din prezent, episoade declanșate de memorie involuntară, în care aflăm trecutul său academic, relația cu fosta lui soție și descoperim evenimentele care au dus la divorțul lor, totul aparent narat de fratele mort; de fapt construite, narativizate, plasate într-un anumit cadru și simplificate.

Prin această repetiție găsim noi sensuri. Unele care deja se intuiau, altele noi. Este puțin nesatisfăcător că totul se închide perfect într-un nod, că fiecare element are o semnificație precisă care se clarifică pe parcurs, că cititorul trebuie să muncească atât de puțin și că imaginația sa, propriul spirit critic nu sunt puse la treabă. Este aproape didactic. Este foarte didactic. Este un adevărat manual despre structură și narațiune grafică și stil și caracterizare vizuală. Este o bandă desenată care te învață să o citești, pe parcurs ce o citești fiind propriul manual de instrucțiuni pentru ceva ce nu necesită neapărat prea multe detalii.

Și tendința asta apare de obicei în cazul unor autori amatori, care nu au destul de multă încredere în propriile idei, concepte și forțe, care poate își suprestimează avântul ideii și subestimează capacitatea cititorului, caz în care supra-explică. Ceea ce salvează Asterios Polyp de la o asemenea soartă sunt două lucruri simple. Mazzucchelli nu este deloc un amator. Este un adevărat maestru. Tot ceea ce își propune, poate realiza. Indiferent că înseamnă stil, figură, personaj sau secvență, o poate pune pe hârtie aparent fără efort și nici nu-și propune chestii facile. Este conștient de asta. La suprafață deloc muncită, parcă turnată din prima, parcă tipărită eronat, găsită în stare brută atât de aproape totuși de perfecțiune, dar lipsită de orice fel de rigiditate sau ofuscare.

Apoi, Asterios Polyp nu își propune să învețe cititorul ceva despre viață sau artă sau vreo anumită formă de experiență. Chiar dacă se ia în serios ca obiect artistic, nu pune deosebit de mult preț pe ideile conținute. Ceea ce nu înseamnă că nu se poate învăța ceva din ea, dar nu asta pare a fi intenția textului. Orice moment cu iz de prelegere servește unui scop narativ imediat. Iar pasajele în care naratorul, sau vreun personaj, explică diferite concepte, ele au rolul de a debloca alte pasaje din text. Chiar dacă aparent sunt cele mai didactice dintr-o bandă desenată cu un ton deosebit de profesoral, cititorul are de fapt cel mai puțin de învățat din ele. Nimic nu iese în afara operei, căci este un adevărat solid platonic. Simetrică, regulată, cristalină, ermetică, dar nu obscură.

Și totuși, aerisită, perfect citibilă, amuzantă, cu momente prețioase și emoționante, cu altele dezinhibate, aproape naturaliste. Lucia spune că ar captura foarte bine atmosfera din școlile și atelierele de arhitectură. Te face să simpatizezi un personaj rece, distant, egocentric, pentru care totul în viața îi survine fără efort, a cărui superficialitate nu este un bug, ci un feature.

Pe bune. Asterios este prezentat aproape permanent din profil, cu capul un cerc puțin decupat, trăsăturile sugerate din câteva linii. Iar asta mi se pare unul dintre cele mai bune designuri de personaje din istoria recentă a benzii desenate. Este simplu, modern, precum filozofia sa, construit din forme geometrice clare, fără decorație, doar funcționalitate. Aproape tot timpul privește către dreapta sau către stânga, precum personajele de pe amforele grecești. Ceea ce îl face să pară mereu în mișcare, nestatornic, încercând să atingă o anumită destinație, anume să-și regăsească jumătatea mai bună. Este dual, mai mult de atât, dihotomic. Este superficial, bidimensional. Poate ironic, momentul când primește adâncime, când evadează din modelul binar prin care percepe lumea, este cel în care își pierde vederea stereoscopică. Peste trei sute de pagini de teme și idei și motive și momente narative și caracterizare sunt strânse într-o mână de linii și forme.

Mi-a plăcut banda asta. Cred că v-ar plăcea și vouă. Dar poate varia în grade de amplitudine cât de mult.

Toate imaginile sunt din Asterios Polyp de David Mazzucchelli, publicată
de Pantheon Books în iulie 2009.