Succesul nu depinde de Harap Alb, ci de cum continuă

Încep cu a spune că ceea ce ne leagă pe toți dorkșii îndrăgostiți de benzi desenate
din România nu este nici locul de proveniență, nici vârsta, nici sexul etc., doar atracția
și fascinația comună pentru tot ce e artă secvențială… Din punctul ăsta de vedere,
orice părere avem și expunem despre o creație românească nu vine din vreo problemă
personală cu creatorii (cu care nu avem nimic de împărțit), ci pentru că în capul nostru
există un anumit standard de calitate – nu poți după ani de lectură să te entuziasmezi
din orice. E prea mult circ în societatea din jur ca să te entuziasmezi din ceva mediocru
la capitolul „spectacol”. Și oricât de naționalist ai fi, nu poți (și, sincer, chiar nu e datoria
ta) să lauzi ceva doar pentru că raportând la viața BD românească, e… ok.

HAC este genial, dar doar din punctul de vedere al promovării. Observându-i succesul
incredibil pentru o revistă BD – încă înainte de apariția sa -, HAC este la prima vedere
poate chiar un viitor Marvel de România. M-am gândit la paralelă fix pentru că vin din
marketing, iar marveliada la nivel calitativ este insuficient de bună pentru a rezista
fără un marketing extrem de bine pus la punct. Sunt convins că realizatorii revistei știu
că, în final, dacă insiști suficient de mult și aduni din jur, pescuind dintre fani, cei mai
talentați oameni, produsul poate crește calitativ suficient de mult în 6-12 numere încât
să nu piardă prea mult din restul fanilor, cei mai puțin convinși decât fanii hardcore, de
utilitatea banului cheltuit. Asta în ciuda produsului, poate, ceva mai… decalat calitativ
față de media țărilor cu tradiție în vânzări de comicsuri.

Vechi și nou

Au fost atâtea tentative (una dintre ele mult mai bună din toate punctele de vedere
exceptând promovarea) încât este imposibil să nu-ți treacă prin cap că eșecul revistei
ar reprezenta ceva fatal pentru BD-ul românesc. Și cam așa e – pentru ceva în moarte
clinică asta ar reprezenta scoaterea cablurilor din priză… Că e din greșeală, că e voit,
nu ar fi decât un gest umanitar pentru BD-ul românesc. România are acum ocazia să-
i scoată cablul din priză BD-ului comercial românesc. Tot ce trebuie să facă este nimic.

Dacă nu o să mai citească numerele următoare, dacă o să se mulțumească să critice
doar din invidie, fără nimic constructiv sau abonament încheiat, HAC va eșua, dând
lovitura finală unei industrii fără mari perspective de a pătrunde la sate.

Ce am putea spune despre Harap Alb Continuă, banda în sine? Adică produsul mult
așteptat și dorit, desenele acelea îndelung bibilite în Cluj la indicațiile din București,
povestea documentată până la niște finețuri greu de urmărit etc. etc. Mi-ar plăcea să
pot spune măcar atât – că povestea e bună. Aproape că mi-e și frică să declar că nici
măcar povestea nu mi-a plăcut – cine știe cin’ se trezește să mă acuze că mă iau de
Creangă! Adevărul e, totuși, că nu avem în fața ochilor un Creangă, ci o adaptare, o
variantă modernă, fără să fie modernă. Și o spun cât se poate de direct – nu-mi place,
nu mă prinde, nu-mi provoacă plăcere oricât aș încerca să trec cu vederea părțile slabe!

Da, ok, e o poveste colorată, așa că oricum va avea fani, ținând cont de nivelul de
experiență BD al publicului-țintă. Dar asta nu poate salva premiza de la care s-a pornit,
și anume decizia ca povestea lui Creangă să fie respectată îndeaproape la nivel narativ
(nu stilistic), în același timp organizând un concurs în care oricine poate trimite un
scenariu, cel mai bun urmând să fie desenat. Știm că Marian Coman a câștigat deja. În
acest mod toată greutatea cea mai mare a realizării revistei – povestea, scenariul – pică
pe umerii fanilor / scriitorilor interesați.

Analizele pe vânzări din SUA au arătat că anumiți desenatori, indiferent cât de buni
erau, nu reușeau să atingă vânzările record lucrând în echipă cu un scriitor slab. Nu
același lucru se poate spune despre scriitură – o poveste bună rămâne o poveste bună
în redarea vizuală a oricărui artist cât de cât competent, cu condiția foarte importantă
a experienței – regia este de o importanță capitală, fără ea, ai piese de teatru ieftine,
simple storyboarduri publicitare de ilustrare a ideii. Iar asta nu e niciodată satisfăcător la
nivel artistic. Dacă ar fi așa, oamenii ar citi storyboarduri publicitare, nu?… nu s-ar mai
uita le reclame sau filme.

Una dintre puținele tentative de a da poveștii dramatism fin

De aceea sunt foarte curios să văd cum continuă, cu specificația foarte importantă:
de ce aș citi prima parte a povestirii, cea pe care o știu prea bine? De fapt, dacă mă
gândesc un pic, într-un fel, mă simt și un pic luat de prost – chiar trebuie să recitesc
povestea așa, când am oricând povestea lui Creangă la îndemână? Ce rost are redarea
ei secvență cu secvență în nici mai mult, nici mai puțin de trei numere de revistă, în
total, 15 lei? 15 lei pentru 100 și ceva de pagini color din care cele mai multe sunt de
fapt un storyboard lucrat de un singur om, fără prea multă experiență pe acest domeniu.
A, da, ok, din patriotism național și BD-istic, sigur, am contribuit cu toții la acest produs
cumpărând primul număr. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne și placă cu orice preț
(cel mai mare fiind cel al fățărniciei).

Nu sunt sigur dacă e așa cum spun, însă privind produsul finit, am impresia că
abordarea mai logică și mai controlabilă era cea în care din cel puțin o duzină
de scriitori cu potențial se aleg câțiva foarte buni și aceștia sunt rugați să vină cu
propria viziune asupra basmului… Cum stau lucrurile acum, am primit iată pe mână
un substitut al nemuritorului Creangă mai slab calitativ (dar, vezi Doamne, adaptat
pieței – care piață?) în loc să fiu intrigat la culme de o nouă viziune a acestei povești -
poate modernă, poate fantasy – cu trimiteri către cultura modernă -, poate manga, ce
contează, o nouă viziune a poveștii ar fi fost pentru fanii adevărați ai BD-ului mult mai
potrivită.

S-a ales însă varianta do it yourself în care povestea, elementul cel mai important al
oricărei… hmm… narațiuni, fie ea și BD, este pe plan secundar. „Noi nu suntem scriitori,
noi doar facem bandă desenată comercială”, acesta pare să fie strigătul de luptă al
echipei, unul foarte șoptit, dacă mă întrebați. De parcă pentru a face ceva comercial nu
ai nevoie de talent și experiență la scris!

Cu puțin noroc, despre personajele periculoase din imagine vom afla mai multe de la
numărul 4 al revistei încolo

Principalul lor aliat au crezut că este desenatorul, un băiat fără niciun fel de îndoială
foarte, foarte, foarte talentat. Nu voi uita prima oară când am văzut un cut-out, un
decupaj în carton, în mărime naturală cu Harap Alb cât de impresionat am fost. Dar
aici este, din punctul meu de vedere, cel mai slab punct al revistei. Acel material de
promovare arăta mult, mult, mult mai bine decât produsul finit în miezul său. Și o să
spuneți că așa e normal și vă voi da dreptate. Și totuși, eu citind HAC nu pot să scap
de întrebările care apar fără să vreau în momentele de plictiseală: unde este lucrătura
atentă la fiecare detaliu? Unde este alegerea cea mai eficientă a culorii și a hașurațiilor?
Ca să nu mai spun că regia în sine, deși încearcă să strălucească și pe alocuri e
interesant să urmărești tentativele de a lega cadrele ingenios, nu e una care să inspire.

În concluzie, tot ce am spus nu înseamnă că HAC e un produs execrabil, dimpotrivă.
Pentru o primă tentativă și ținând cont de experiența echipei din spate pe astfel de
proiecte, e un produs chiar acceptabil la 4,9 lei. Așa că bravo echipei HAC pentru un
efort ieșit din comun, pentru care și-au asigurat un loc în istoria noastră relativ săracă
a benzilor desenate. Rămâne ca timpul să determine dacă acel loc va fi, ca în cele mai
multe tentative anterioare de gen, la rubrica „Proiecte curajoase care merită menționate
în subsolul capitolului despre proiectele de succes” sau va fi în deschiderea capitolului
despre BD-ul de după ’89. Doar de la numărul 4 în sus vom putea să ne facem o părere
mai clară.

P.S. Despre povestea cu Gerilă doar după ce o înțeleg mai bine. Momentan, nu am
nicio părere, nici bună, nici rea, i se poate aplica tot ce am spus mai sus, minus partea
cu Creangă, care n-ar fi putut zămisli niciodată așa ceva, recunosc.