Daredevil #172 de Frank Miller și Klaus Jason conține una dintre cele mai bune exemple de acțiune în bandă desenată, din toate timpurile.

Pentru a putea înțelege totuși care este treaba cu respectiva secvență, și de ce zic că-i atât de impresionantă, avem nevoie de puțin context. În primul rând trebuie să cunoaștem modul cum se realiza acțiunea, mai ales lupta, în banda anglofonă din acel moment.

Habar n-am. Ceva Iron Fist, probabil de John Byrne, proabil pe la sfârșitul anilor 70.

Anume printr-o serie de panouri aranjate într-o grilă, câteva pe un rând. Posibil de dimensiuni variabile și din unghiuri care nu vor să stea locului. Alegerea lui Miller de a plasa scenele de luptă în panouri lungi, subțiri, câte unul pe rând, dintr-un unghi cât de cât constant nu numai că-i inteligentă din motivele despre care vorbim un pic mai încolo, dar merge și împotriva curentului și a filosofiei de muncă prevalente până atunci, cumva chiar într-un mod contraintuitiv.

Batman 411 de Max Allan Collins(s), Dave Cockrum(c) și Don Heck (t).

Dar alegerea e bună pentru că prin lățimea panoului se creează senzația de spațiu. Personajele sunt prezentate clar, raportul în care se află este lucid, locul ocupat este coerent, la fel și mișcarea. Înțelegem fără pic de efort cum au loc manevrele, cum se mișcă de la un moment la altul. În același timp, un panou se citește. Personajele însele se citesc ca simboluri grafice, pentru că până la urmă asta și sunt, cu atât mai mult în banda cu supereroi. Iar forma aceasta a cadrului, cât și posibilitatea de a prezenta din profil acțiunea, multiplele linii lungi care se creează astfel nu fac altceva decât să sugereze viteză, fluiditate, mișcare. Spre deosebire de panourile înalte, umplute cu linii scurte, mai degrabă verticale, care mai necesită pe deasupra și racursiuri ce nu ies mereu, nu ajută deloc acțiunile exagerate ce se petrec întrânsele.

De la acest punct de plecare Miller produce un adevărat limbaj vizual pe care îl exploatează permanent, folosind fundalul, ori lipsa lui, cuprinderea totală a personajelor în panouri ori lăsându-le în afara lor pentru a dinamiza scene, sau a sugera intensitatea unor lupte, dar și pentru a disemina non-verbal informație, lucrând în multiple planuri și folosind tehnici de montaj.

Daredevil 182 – Miller și Janson

Iar în această luptă, tot limbajul este atât de puternic forțat încât se dezarticulează. Ceea ce odată era incredibil de puternic tocmai datorită clarității acum este confuz. Ochiul este ghidat pe pagină în zig-zaguri nenaturale. Panourile nu pot închide încleștarea furioasă. Nici măcar nu mai cuprind un spațiu intact ci un amestec de prim-plan și plan întreg. Schimbul neîncetat, aproape convulsiv de lovituri lasă impotente cele mai bazale elemente ale benzii desenate. Toate trucurile, toate tehnicile lui Miller cedează, se dezmembrează rând pe rând sub puterea violenței de pe pagină.

Asta-i altă pagină despre care aș fi putut să vorbesc pentru că se folosește de panourile lungi, și de lipsa artificiilor, pentru a crea o senzație de falsă siguranță.

Și aceasta este o formă de distrugere pe care cititorul o simte mult mai visceral decât orice ar putea fi pus pe pagină, căci este distrugerea unor norme, dereglarea indicilor narativi după care se ghidează, care îl ajută să înțeleagă și să construiască narațiunea, personaje, evenimente dintr-o mână de liniuțe, pete de culoare și cuvinte.

Asta nu înseamnă că ce-am zis mai sus reprezintă singura calitate a lui Daredevil de Frank Miller și Klaus Janson, ori a numărului, ori chiar a paginii aduse în discuție. Nici măcar nu-i singurul motiv pentru care e frumoasă pagina. Îmi plac tușele lui Janson, îmi place fizicalitatea luptei prin interacțiunea cu obiectele, cu decorul, îmi place că începe cu manevre de arte marțiale și se termină cu lovituri de cărămidă în meclă. Miller și Quitely sunt cei doi artiști despre care cred că în aproape orice pagină produsă aș găsi chestii de spus.

PS: Bonus. Pagina în cauză, în creion și apoi în cerneală.