Cinabru este o persoană foarte tare care scrie foarte bine despre tutun, literatură, cu predilecție către horror și împarte cu noi ceva afecțiune pentru benzi desenate. Acum câteva zile l-am rugat să scrie un articol pentru Webcomics, iar spre bucuria noastră a acceptat.

Stephen King – N

Editat: Marvel
Apariţie: mai 2010
Scenariu: Marc Guggenheim
Grafică: Alex Maleev
Serie: patru numere

Numărul ecranizărilor după romane, povestiri și scenarii de Stephen King aproape că egalează  numărul titlurilor publicate de acesta, deși calitatea variază între ecranizare inspirată și film de categoria B. Uneori chiar mai puțin de atât. Dar dacă sunt adăugate și proiectele independente, short-urile din categoria Dollar Baby atunci numărul ”filmelor după Stephen King” este amețitor.  Interesant este că cel puțin statistic mulți dintre cititorii lui King l-au descoperit inițial, mai ales de la jumătatea anilor 80, prin intermediul ecranizărilor, chiar cele mai puțin reușite, iar universul lui King pare să fie o sursă inepuizabilă de creații pe celuloid, originale sau remake-uri, adaptări sau ecranizări fidele, unele, chiar dacă doar câteva, chiar mai bune decât textul-sursă.

Când vine vorba de adaptări în spațiul benzilor desenate lista este prin contrast surprinzător de sărăcăcioasă, doar câteva titluri, e adevărat că unele dintre ele cu un număr generos de episoade. Dar puține, foarte puține. The Stand/Apocalipsa într-o foarte bună versiune, publicată de Marvel în 2008-2011 în 30 de episoade, structurate în șase părți și desenate foarte inspirat de Mike Perkins, după un scenariu semnat Roberto Aguirre-Sacasa; seria excelentă inspirată de universul Turnului Întunecat, din care au apărut deja mai multe capitole și care se anunță aproape la fel de longevivă, păstrând proporțiile, ca și saga Dark Tower, dar oferă în plus numeroase elemente și momente narative inexistente în seria romanelor, ca o necesară completare/dezvoltare; Talismanul, colaborarea surprinzătoare dintre King și Peter Straub, a inspirat la rândul său o bună bandă desenată apărută în 2009, în vară, și din păcate abandonată în scurt timp de editor, deși Tony Shasteen reușise o interpretare de invidiat; deja clasicul Creepshow, scos în 1982 ca o adăugire și o reclamă pentru filmul omonim, regizat de George Romero, un clasic al genului, antologie de cinci povestiri ilustrate de Bernie Wrightson și care a ajuns acum la prețuri fabuloase pe e-bay în ediție princeps. Câteva alte colaborări, precum Throttle din 2012 sau cea pentru seria American Vampire. Te-ai fi așteptat, dincolo de reala calitate a acestora, să fie mult mai numeroase. Ca mulți alți editori și mai ales graficieni să fi dorit a pune în pagină lumea lui King. Printre aceste puține transpuneri în casetă de text și imagine se numără și una dintre cele mai reușite povestiri noi de Stephen King, nuvela N., inclusă în volumul Just After Sunset/La asfințit. Mai ales că este creația echipei Guggenheim-Maleev, cel puțin pentru mine o garanție a reușitei. Marc Guggenheim a lucrat atât pentru Marvel, cât și pentru DC Comics, realizând scenariile pentru serii întregi din The Flash și The Amazing Spider-Man, dar și episoade din Aquaman, Wolverine sau anti-eroul perfect, Punisher, pentru a menționa doar câteva titluri. Iar Alex Maleev, al cărui stil te face să îl recunoști cu ușurință, a desenat numeroase episoade din Daredevil, Moon Knight, Spider-Woman, Punisher, etc.

N. este categoric cea mai lovecraftiană dintre prozele scurte purtând semnătura lui Stephen King, chiar dacă autorul a declarat la un moment dat că a fost inspirat mai curând de acea bijuterie gotică prea puțin cunoscută care este Great God Pan de Arthur Machen. Dar ținând cont că Machen și Lovecraft fac parte din aceeași ”familie”… Oroarea ascunsă dincolo de realitate, numele creaturii sugerate și lăsându-se întrezărită foarte puțină, pentru că simpla sa imagine este mai mult decât fragila minte umană ar putea suporta, felul în care ceea ce pare a fi un blestem mai mult decât o misiune se transmite de la o ”victimă” la alta, forța prin care entitatea malefică își transmite mesajele în primul rând prin vise. Tot atâtea elemente clasice pentru universul lui Lovecraft, și chiar dacă acesta nu este nominalizat pentru cei familiarizați cu spațiul Cthulhu Mythos trimiterea este clară. După o primă versiune în format webcomic, în 25 de episoade, primită fie cu entuziasm, fie cu serioase rețineri, Guggenheim și Maleev oferă în cele patru numere o adaptare a poate celei mai bune nuvele din La asfințit care depășește simpla transpunere în bandă desenată. Pornind de la povestea originală Marc Guggenheim a avut inspirația de a oferi mai mult ca structură epică și mai ales impact, ramificând și dezvoltând povestea originală, chiar îmbunătățind-o și explicând anumite elemente ce rămăseseră neclare în versiunea king-iană.

În N. tema centrală este OCD, tulburarea obsesiv-compulsivă, pe care psihiatrul John Bonsaint o descoperă la un misterios pacient, numit doar N. în dosarele medicului, și care a descoperit doar aparent accidental un loc aparte, un ansamblu de monoliți așezați într-un cerc amintind de Stonhenge, pierduți undeva pe proprietatea numită Ackerman’s Field din Maine, unul din acele locuri unde nimeni nu ajunge vreodată. Decât dacă trebuie. Decât dacă este chemat. Numărul monoliților este cel care declanșează tulburarea. La prima vedere sunt șapte, ceea ce este, după cum arată N., un lucru rău. Numerele pare sunt bune. Numerele impare sunt rele. Formele geometrice sunt bune. Haosul este rău. Și când privești pietrele din Ackerman’s Field prin lentila aparatului de fotografiat sunt opt. Sau prin alt filtru improvizat. Opt este bun. Șapte este rău. Ceea ce pare o simplă tulburare pe care Bonsaint ar trebui să o rezolve prin terapie se dovedește mult mai mult. Pe suprafața pietrelor, în anumite momente, apar figuri demonice, amintind ca imagine de creatura dintr-un horror de înaltă clasă, Jeepers Creepers (posibil să fi servit ca sursă de inspirație pentru Maleev). În centrul formei alcătuite din monoliți iarba este moartă, arsă, neagră, formează uneori un nume greu de pronunțat – Cthun (o trimitere clară la Cthulhu) – și N. este cel care înțelege că nu este o iluzie. Că acest Cthun, o creatură gigantică și malefică venită din altă dimensiune care ajunge să îl bântuie în visele devenite coșmaruri, încearcă în permanență să iasă prin poarta formată de monoliți. Și că singurul care o poate opri este N., care vine de fiecare dată și atinge pe rând piatră cu piatră, până când sunt opt pentru ochiul liber. Și dacă nu o va face, lumea și chiar universul acesta vor înceta să mai existe.

Ceea ce pare doar delirul unui pacient într-o prăbușire psihică accelerată, făcând periodic drumuri până la Ackermans Field și atingând ritualistic pietrele, se va dovedi o misiune (totul durează de mult timp) transmisă de la un paznic la altul, și un blestem, pentru că nimeni nu a reușit să reziste prea mult tensiunii în care te pune rolul de apărător și în final salvator al umanității. Și când Bonsaint ajunge la rândul său să viziteze pietrele, cele șapte sau opt, iar N. alege sinuciderea, psihiatrul realizează că pacientul său, pe care nu l-a putut salva, nu era de fapt nebun. Că totul este real – pietrele, Cthun (pe care ajunge să îl vadă), blestemul, responsabilitate colosală. Și că acest loc este doar unul din cele ascunse rațiunii umane, locuri unde realitatea și celelalte dimensiuni de coșmar se întretaie, și pe unde ”ceilalți” încearcă să se elibereze. Interesant cum Guggenheim a reușit să gradeze și să pună în pagină tensiunea poveștii lui King, cu numeroase elemente noi, și mai ales spre final teroarea devine palpabilă, OCD nu mai este o afecțiune și o slabă modalitate de a accepta noua realitate, iar finalul este previzibil și pentru Bonsaint, și pentru cei care îl vor urma. Și cel care va veni după el, după ce urmărise totul cu frenezia unui jurnalist ce descoperă o afecțiune psihică ce pare să îi infecteze pe toți cei care intră în contact cu cercul de monoliți, va face în final totul pentru a păstra secretul. Într-o lume în care oroarea, neobișnuitul, terifiantul au devenit subiecte pentru știrile de seară va trece dincolo de limite pentru a rămâne singurul paznic. Singurul care știe. Cât va putea să mai fie singurul. Pentru că spre deosebire de alte povestiri horror aceasta nu va fi una cu happy-end, așa cum se întâmplă de regulă cu cele din imaginarul lovecraftian și de inspirație lovecraftiană. Nu există final fericit. Ei, ceilalți, sunt mereu acolo, așteptând să vină. Să se trezească.
Cred că este o chestiune de gust când vine vorba de grafica semnată de Alex Maleev. Îmi place, mai ales aici unde a trecut de la desenul său aparent neglijent dar perfect integrat în poveste, construind o atmosferă sumbră și înfricoșătoare, la paginile în care, pornind de la nuvela-sursă, sunt reproduse minuțios, cu realism fotografic, documente, însemnări, pagini de ziar sau necrologuri, cu o atenție a detaliului de invidiat. Cumva Maleev a reușit să găsească acel echilibru al stilului grafic de care N. avea nevoie pentru transpunerea în bandă desenată, și cred că un stil să-l numim clasic, ”egal” și ”frumos” ar fi avut doar de pierdut.
N. este o bandă desenată care te prinde, mai ales dacă îți place Stephen King (care a fost mai mult decât mulțumit de rezultat) și dacă ești familiarizat și cu universul lui Lovecraft și mai ales cel al continuatorilor săi. Tensionată, terifiantă, dură și mai ales înfricoșătoare. Pentru că undeva, acolo, poate sub alt nume, s-ar putea să existe un astfel de cerc de monoliți. Și în interiorul său s-ar putea să fie poarta lu Cthun, indiferent de numele pe care l-ar purta acolo.