Dark Knight Returns
de Frank Miller(creioane și tușe) Klaus Janson(tușe) și Lynn Varley(culoare)
Au mai rămas lucruri de spus de Dark Knight Returns? Sigur că da. Pentru o bandă atât de discutată, s-au spus suspect de puține lucruri despre ea și tocmai acele lucruri care nu o fac chiar spectaculoasă. Cu fiecare frântură de înțelegere a mediului benzii desenate pe care o capăt, crește și admirația mea pentru DKR. Pentru că este o adevărată încoronare a tot ceea ce se putea face la acea vreme cu banda desenată și încă pe atât. Stilistic, formal, conceptual, din aproape toate punctele de vedere este o bijuterie.
Are o narațiune densă, dar deloc laborioasă, cu pas susținut riguros și totuși armonic mulțumită grilei de patru pe patru panouri, care s-ar putea foarte bine să fie una dintre cele mai de succes formule structurale din întreaga cultură populară. Iar în umbra fiecărei afirmații bombastice, sub fiecare frază necizelată de care abundă lucrarea, se ascund elemente organice, naturale și idei subtile. Atât legat de scenariu, cât și artistic; pe lângă faptul că profită din plin de descoperile stilistice ale foștilor asistenție ai lui Neal Adams (în principal Chaikin, Sienkiewicz și Miller însuși).
Să nu îi credeți pe cei care vă spun că Miller l-a transformat pe Batman într-un psihopat monoideatic. E nuanță în caracterizare și dialog, iar comportamentul personajelor reacționează la ambianță(știi, ca în realitate). Batman este un bătrân prins într-o lume ce se dărâmă în jurul său, care își vede prietenii neputincioși sau corupți, iar pe tineri lipsiți de idealuri în numele cărora să clădească o lume mai bună. Vina pentru îndobitocirea personajului cade pe umenii lui Dixon și a editorilor de la diferitele benzi din linie, care nu au înțeles motivul pentru succesul lui DKR.
Dark Knight Returns funcționează ca o deconstrucție a lui Batman prin recrearea originii supereroului, funcționează ca pur și simplu o bandă de acțiune prin ritmul imprimat fiecărei acțiuni exagerate, funcționează ca bandă cu supereroi vorbind pe larg despre ideea de moștenire, de influență și datorie, funcționează ca analiză a ideii de supererou în lumea reală mult mai bine decât o va face Watchmen vreodată(și mi-am promis că nu o să vorbesc despre asta). Este o rafinare a tot ceea ce a făcut Miller până în acel moment și încă una pe care dacă ar fi fost să meargă pe aceeași direcție nu ar fi putut să o depășească.
Este întradevăr un clasic care își merită un loc de frunte în istoria întregii benzi desenate, nu numai a celei cu supereroi.
Leave a Reply