Frank Miller a scris niște nasoale despre protestatarii de pe Wall Street pe blogul său, iar Internetul pentru ceva vreme i-a cerut capul. Mă rog, Internetul mai puțin. Majoritatea și-au zis că spune prostii și în cel mai rău caz s-au supărat pe dânsul din cauza cuvintelor alese. Dar Internetul comicsofil i-a cerut capul. Iar mie mi se pare că asta demonstrează cât de puține vedete ”avem”. Alte celebrități violează, uneori chiar și copii, omoară cu sânge la diferite temperaturi, își înșeală partenerul de viață, uneori cu minori, comit fraude, consumă substanțe ilicite, agresează cetățeni nevinovați, susțin culte sinistre, vând corporațiilor date private obținute prin rețelele sociale inventate, dacă n-ar fi ținuți în frâu de echipe de PR poate ar spune prostii și mai mari, unii și-au construit cariera spunând asemenea idioțenii. Frank Miller a scris niște chestii urâte pe blogul său. Și ne-am bucurat. Ne-am simțit și noi ca un mediu sănătos, înfloritor. Am putut și noi să fim ca frații mai mari de la Hollywood sau din sporturi. Pentru câteva săptămâni am avut și noi faliții noștri morali…*

Lăsând gluma, începe să se uite că omul a făcut niște benzi bune. Niște benzi extrem de bune. Benzi care au schimba fața industriei. Nu știu cât de corect e să includ Ronin pe listă din moment ce Frank Miller e totuși cunoscut și banda se bucură de o ediție Absolute, însă nu cred să primească nici laudele lui Daredevil, nici ale lui DKR. Nici măcar nu este la fel de cunoscută ca Sin City. Nu știu în ce măsură le-a primit vreodată, deseori fiind privită ca o ciudățenie, ca un caiet de studii pentru opere mai complete, dar mi se pare absurd să-l discuți pe Miller fără să fi citit Ronin, fiind cheia de boltă a întregii sale creații și se prea poate ca modul cum este desconsiderat acum să fie chiar această lectură incompletă a sa.

Citind Ronin înveți să-l scoți din șablonul în care a fost plasat, îngrămădit pe nedrept lângă Alan Moore ca scriitor în primul rând, iar toate evoluțiile viitoare, în special Dark Knight Strikes Again și recenta, mult depreciata Holy Terror, devin logice, parcă naturale.  Frank Miller este un personaj foarte rar întâlnit banda desenată anglofonă*. Este un povestitor în primul rând, dar unul foarte personal, foarte visceral, iar instrumentul său preferat este imaginea, referința vizuală, linia, sugestia grafică, pata furioasă de cerneală. Construiește narațiuni, însă nu sunt închegate, ci aglomerări de teme și idei și caracterizări. Aproape ca niște poeme.

În ciuda unor interpretări și afirmații, opera lui Miller este mereu egocentrică și îi urmărește pasiunile, obsesiile, încercările artistice, psihologia, chiar nevrozele, iar banda de față este cel mai concentrat exemplu al acestui mod de a face artă, din câte a produs autorul. Am atins, cu diferite grade de succes, principalele interpretări și calități ale poveștii într-o recenzie mai veche, dar am uitat să vorbesc poate despre cea mai importantă, anume despre călătoria autorului prin intermediul propriei sale ficțiuni. Cu un deceniu jumătate înainte ca Morrison să-și rescrie viața prin The Invisibles, Frank Miller, un autor considerat mult mai puțin sofisticat și ezoteric, face fix același lucru. Mai repede și cel puțin la fel de bine.

Pentru că ce altceva să fie Ronin, dacă nu transpunerea pe hârtie a luptei unui autor cu propriile tendințe sau pasiuni juvenile și încercarea sa de nu se mai supune influențelor, de a mânui tehnicile idolilor săi spre a făuri ceva nemaivăzut, ceva autentic și propriu. Iar ce altceva ar semnifica renașterea Roninului, acum pur și real, nu doar o proiecție, prin care se încheie banda, dacă nu noul Frank Miller. Acel Frank Miller care în doar cinci ani de activitate a schimbat complet destinele a trei companii prin impunerea unor tendințe artistice care reverberează până în zilele noastre.

Iar stratul acesta o face să se detașeze de evidentele influențe. Mai ales că adevărul este, cu excepția lui Pratt* Crepax, Moebius, majoritatea celor care l-au inspirat au comis în general povești de gen, evidente, plate. Glorios ilustrate, uneori cu personaje interesante, bine construite, cu povești inventive și bine spuse, poate cu câte un element social pe ici pe colo, dar cam atât. Nu este o critică adusă lor, se găsește imensă valoare și în astfel de povești. Dar vreau să scot în evidență că Ronin este mai mult decât Lone Wolf and Cub și Akira, este mai mult decât elemente de stil, de narațiune, furate de la alți artiști. Face altceva cu ele. Interesul se mută către formalism și către adresarea demonilor artistului printr-o poveste, simbolic și pe plăcerea de a scrijeli hârtia.

Ronin nu este o bandă chiar ușor de digerat, nu este deosebit de plăcută, cu atât mai mult cu cât fiecare pagină este un nou experiment, iar narațiunea subiectivizată cere răbadare și atenție pentru a filtra din incomprehensibil și neancorat, însă pe lângă faptul că este o operă extraordinară, prin amalgamarea stilurilor a nenumărați artiști de pe toate continentele legate prin liantul propriilor mici inovații, redescoperiri și moduri de lucru, inspiră sau anticipează pe artiști precum Paul Pope, Nathan Fox, frații Ba/Moon și întregul curent Fusion. Ronin este una dintre benzile parodiate(și relativ plagiate) în originalele TMNT care a devenit cea mai importantă bandă desenată independentă, cel puțin comercial vorbind, și a fost o sursă de inspirație pentru Samurai Jack care l-a ridicat pe Tartakovsky pe un complet alt plafon al animației. A stârnit o mică revoluție în tipografiile lui DC deschizând noi modalități de a folosi culoarea în banda desenată și nu cred că putem nega experiența căpătată de Miller însuși, care pe baza a ceea ce acumulat aici a creat The Dark Knight Returns. După care restul este istorie.