Howard Chaykin – The Shadow

The Shadow (1986)

După ce s-a restras de la American Flagg, Howard Victor Chaykin a produs indubitabil nu numai cea mai bună operă a sa, dar una care a anticipat foarte multe direcții din banda nord-americană, unele care de abia acum sunt explorate, altele care au explodat în anii imediat următori, expirând repede. Nu este vorba despre The Shadow, ci despre cele două romane grafice Time^2, cvasi-autobiografice, plasate într-un New York alternativ, colorate cu tehnica liniei albastre și a căror moștenire se simte într-un spectru destul de larg al benzii desenate: de la Grant Morrison la Ho Che Anderson, de la Brian Lee O’Malley la Matt Fraction sau Brandon Graham.

Nu vorbesc însă despre ele pentru că sunt chintesență de Chaykin și nu evoluție. Studiindu-le înțelegem apogeul artei sale, dar nu traseul pe care l-a parcurs. Chiar dacă i-am vedea astfel opera cu mai multă claritate, am pierde din geografia benzii nord-americane, care-i mai mult scopul acestei categorii. De asemenea, The Shadow este a treia bandă din triumviratul care mai conține The Dark Knight Return și Watchmen, chiar dacă a stat în umbra lor.

În 1986 Mike Gold acceptă o slujbă de editor la DC aducând cu el majoritatea artiștilor de la First, printre care și Howard Chaykin. Acesta va scrie sau desena un număr de miniserii în care reinventează vechi eroi de pulp și de bandă desenată, modernizându-i, revitalizându-i; într-o manieră nu diferită de cea aleasă de Alan Moore și Frank Miller încă de la începutul anilor 80 (cu Miracle Man și Swamp Thing, respectiv Daredevil), dar chiar mai asemănătoare cu cea prin care Brian Azzarello sau Garth Ennis operează când vin la cârma unor astfel de personaje.

The Shadow tratează aventurile personajului din pulp ca reale, în cea mai mare parte, continuându-le într-un viitor apropiat, când un vechi inamic forțează antieroul eponim să iasă la suprafață, prin execuții violente ale colegilor săi, după decenii de absență. În cele din urmă, un Kent Allard, aliasul anti-eroului, deloc îmbătrânit se întoarce în State cu fii săi jumătate-asiatici și foarte xenofobi, pentru a-și reintra în rol.

După doi ani de American Flagg! tehnicile de povestitor ale lui Chaykin au ajuns undeva la apogeu, iar cu ajutorul unor noi asistenți și cu al colaboratorilor deja veterani construiește parcă aproape fără efort pagini dense, incitante și isteț compuse în care reușește secvențe de acțiune exemplare, parodii la adresa mass-media, a bogaților, a bucătăriei britanice, a șovinismului și misoginismului bărbaților americani, dar și să adreseze, chiar dacă tot cu rânjetul pe buze, probleme mai serioase precum răspândirea virusului HIV și presiunea cauzată de bomba nucleară.
Nu mi-e clar dacă e revizionism sau este un element canonic, dar în versiunea lui Chaykin, abilitățile ”protagonistului” sunt explicate prin procese medicale la care a fost supus în Shambala, aici o comunitate foarte mică, secretă, de oameni de știință care stau cu fundul pe cam toate bogățiile și cunoașterea științifică a lumii. Egoismul lor este adresat și într-o oarecare măsură scuzat de personajul principal, dar nu cred că cititorul ar trebui să fie în asentiment.

Zic ”protagonist” că The Shadow este o bandă lipsită de unul. După o semi-introducere falsă pe la mijlocului primului număr (banda are patru numere) Allard apare de abia pe ultima pagină, după care urmează o secvență lungă de flash-back care-i un mic tribut pentru Alex Toth și ne dăm seama că personalitatea acelui Kent Allard diferă mult de cea a actualului, iar când suntem prezenți la acțiunile sale din momentul narațiunii, în ciuda farmecului său, în ciuda faptului că personaje mai apropiate de noi îi sunt aliate, în ciuda faptului că el nu vrea să arunce New Yorkul în aer cu o bombă nucleară, metodele sale nu sunt cele mai plăcute, iar nici el nu este. Fără a fi vorba numai despre violență, plutește un fanatism în jurul său și își păstrează idealurile vechi de aproape un secol. Dacă în general personaje precum The Shadow sunt eroi pentru că povestea îi tratează ca atare, în cazul de față ni se oferă puțină perspectivă, iar toată situația primește ceva mai multă adâncime.

În lipsa stilului lui Chaykin poate ar fi fost o bandă neplăcută. Care stil, atât grafic cât și narativ, îi aparține. Sunt vlăstari de Gil Kane, Joe Kubert și Jack Kamen în arta sa, dar timizi, ascunși sub ceea ce a devenit el într-un final cu toate liniile furioase de cerneală și detalierea în unele locuri absurdă și personajele expresive, dar înghețate, cu fețe și trupuri tip, cu panourile așezate astfel încât până înveți cum să citești o secvență pagina următoare prezintă o nouă configurație, la fel de sălbatică. Nu e un stil deosebit de plăcut, mai ales în lipsa de familiaritate, dar deosebit de savuros și puternic după ce înveți să-l descifrezi.

Cu toate că nu știu cum ar fi putut banda să fie realizată fără Chaykin, mai ales că ce-i care l-au urmat chiar dacă îi seamănă într-o măsură, au trecut repede peste linia foarte fină între seriozitate și umor negru tăios, sărind înainte către absurd complet.


Posted

in

by

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.